Casa sufletului pe Stânca Hristos și curățirea leprosului – Evanghelia ascultării de Hristos
Meditație duhovnicească la Matei 7, 24-29; 8, 1-4, despre casa zidită pe stâncă, credința lucrătoare și leprosul curățit de Hristos.
Sunt cuvinte în Sfânta Evanghelie pe lângă care nu poți trece repede. Le-am auzit, de multe ori în biserică, și mă întreb în sinea mea: Pe ce stai, omule? Pe ce ți-ai pus nădejdea? Pe ce ți-ai zidit casa sufletului?
Așa este cuvântul Domnului despre omul care și-a clădit casa pe stâncă și despre cel care a clădit pe nisip. La început, poate că amândouă casele arătau bine. Când e vreme bună, nu se cunoaște mare lucru. Pereții stau, acoperișul pare la locul lui, omul se uită și zice că toate sunt rânduite. Dar vine ploaia, vin apele, bate vântul, și atunci nu se mai întreabă nimeni cât de frumos era zugrăvită casa. Atunci se vede temelia.
Așa este și cu viața omului. Cât toate merg bine, mulți par tari. Vorbesc frumos, dau sfaturi, se arată liniștiți, par așezați. Dar când vine necazul, când vine boala, când vine o pierdere, când se tulbură casa, când se strânge inima și nu mai ai pe unde fugi, atunci iese la iveală ce temelie ai pus înlăuntru.
Domnul nu spune că omul înțelept este acela care doar ascultă cuvântul Lui. Nu. Aici este partea pe care noi, de multe ori, o ocolim. Înțelept este cel care aude și împlinește. Adică omul care nu lasă Evanghelia numai în ureche, nici numai în minte, ci o coboară, cât poate, în faptă.
Că nu-i de ajuns să spui: „Cred.” Nu-i de ajuns să zici: „Știu.” Nu-i de ajuns nici să te înduioșezi la o predică, să aprinzi o lumânare și apoi să te întorci acasă cu aceeași inimă închisă. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne este dat ca podoabă, nici ca vorbă frumoasă pentru zile de sărbătoare. El ne este dat ca drum.
Casa pe nisip nu cade totdeauna dintr-odată. Uneori se crapă încet. Puțin câte puțin. Azi lași rugăciunea, mâine lași iertarea, poimâine lași adevărul, apoi te obișnuiești cu păcatul și începi să-l numești slăbiciune omenească. Și, fără să bagi de seamă, sufletul rămâne fără sprijin.
Casa pe stâncă, dimpotrivă, se zidește greu. Nu cu grabă. Nu cu vorbe mari. Se zidește cu răbdare, cu pocăință, cu osteneală, cu smerenie, cu ridicări după căderi. Se zidește atunci când omul aude cuvântul Domnului și zice: „Doamne, nu doar să-l știu, ci ajută-mă să-l și împlinesc.”
Stânca este Hristos. Nu obiceiul gol. Nu credința ținută numai de formă. Nu mândria că suntem ortodocși, dar fără lacrimă, fără milă, fără îndreptare. Stânca este Hristos primit în inimă și ascultat în viață.
După aceste cuvinte, Evanghelia ne arată pe Domnul coborând din munte. Mulțimi multe merg după El. Și iată că se apropie un lepros. Omul acesta nu vine cu îndrăzneală obraznică, nu vine cerând ca și cum i s-ar cuveni. Vine cu durerea lui, cu rușinea lui, cu rana lui. Se închină și spune atât: „Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești.”
Câtă smerenie este în cuvintele acestea. Leprosul știe că Hristos poate. Nu se îndoiește de puterea Lui. Dar nu-I poruncește. Nu-L trage la răspundere. Își pune necazul înaintea Domnului și îl lasă în voia Lui.
Așa ar trebui să fie și rugăciunea noastră. Nu ca o poruncă dată cerului, nu ca o târguială cu Dumnezeu, ci ca o inimă care se pleacă și spune: „Doamne, Tu știi. Eu nu mai pot. Dacă voiești, curățește-mă. Dacă voiești, ridică-mă. Dacă voiești, luminează-mă.”
Și Hristos întinde mâna.
Să nu trecem ușor peste acest lucru. Domnul Se atinge de cel pe care oamenii îl țineau departe. Se apropie de cel pe care alții poate îl priveau cu teamă sau cu scârbă. Dar Iisus nu Se întinează prin atingerea celui bolnav. Dimpotrivă, bolnavul se curățește prin atingerea Lui.
Așa este mila lui Dumnezeu. Ea nu stă departe de rana omului. Hristos nu se teme de bubele sufletului nostru, dacă venim cu pocăință. Nu se scârbește de omul căzut, dacă omul nu-și iubește căderea. Nu-l zdrobește pe cel rușinat, ci îl ridică.
Zis-a Mântuitorul: „Voiesc, curățește-te!”
Aici este mângâiere mare pentru fiecare dintre noi. Hristos voiește curățirea omului. Voiește vindecarea lui. Voiește întoarcerea lui. Numai să nu ne ascundem de El. Numai să nu ne prefacem că suntem sănătoși, când înăuntru rana lucrează. Numai să nu punem peste păcat o haină frumoasă și să-i zicem virtute.
După ce omul se curățește, Domnul nu-l lasă să facă zgomot din minune. Îl trimite să se arate preotului și să aducă darul rânduit de Moise. Cu alte cuvinte, îl așază în rânduială. Vindecarea nu este prilej de laudă de sine, ci început de viață așezată.
Și aici se întâlnesc cele două învățături ale Evangheliei. Omul care aude și împlinește zidește pe stâncă. Omul care vine la Hristos cu rana lui începe să se curățească. Dar și unul, și altul trebuie să meargă mai departe. Credința nu rămâne numai în cuvânt. Curățirea nu rămâne numai în clipa minunii. Harul primit trebuie păstrat prin viață schimbată.
Să nu ne fie frică doar de furtuni. Furtuni vin peste toți. Și peste cei buni, și peste cei slabi, și peste cei credincioși, și peste cei rătăciți. Mai mult trebuie să ne temem să nu ne prindă furtuna fără temelie. Să nu ne găsească necazul cu sufletul gol, cu rugăciunea stinsă, cu inima împietrită.
De aceea, să ne apropiem de Hristos cum s-a apropiat leprosul. Nu cu mască. Nu cu îndreptățiri. Nu cu vorbe meșteșugite. Ci simplu, smerit, cu adevărul nostru înaintea Lui: „Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești.”
Și să ne zidim casa sufletului pe Stâncă. Nu într-o zi, nu dintr-o vorbă, nu dintr-o emoție trecătoare, ci zi după zi, cu osteneală mică, dar adevărată. Cu rugăciune. Cu iertare. Cu înfrânare. Cu milă. Cu întoarcere din păcat. Cu ascultare de cuvântul Domnului.
Atunci, chiar dacă va cădea ploaia și vor veni apele și vor bate vânturile, casa nu se va prăbuși. Pentru că nu va sta pe nisipul lumii, ci pe Hristos, Stânca cea vie, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu