Doamne, mântuiește-ne, că pierim!
Sfânta Evanghelie după Matei 8, 23–27, despre potolirea furtunii, frica ucenicilor, credința în Hristos și liniștea sufletului în vreme de încercare.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 8, 23-27)
În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Și, iată, furtună cumplită s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Și, venind ucenicii la El, L-au deșteptat, zicând: Doamne, mântuiește-ne, că pierim! Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puțin credincioșilor? S-a ridicat atunci, a certat vânturile și marea și s-a făcut liniște deplină. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?
„Doamne, mântuiește-ne, că pierim!” — iată strigătul omului aflat la marginea puterilor sale. Nu este numai strigătul ucenicilor din corabie, ci este și glasul fiecărui suflet care, în vreme de încercare, simte că valurile vieții îl acoperă, că vânturile necazurilor îl izbesc și că puterile omenești nu mai sunt de ajuns.
Sfânta Evanghelie ne pune înainte o icoană vie și adâncă: Hristos intră în corabie, ucenicii Îl urmează, iar pe mare se ridică o furtună cumplită. Corabia se acoperă de valuri, iar Domnul doarme. Ce taină mare! Cel ce a făcut cerul și pământul doarme în corabie, iar făptura se tulbură împrejurul Lui. Cel ce ține toate cu mâna Sa pare, după slaba judecată omenească, că nu vede primejdia. Dar tocmai aici se ascunde învățătura: Dumnezeu nu este absent atunci când tace, nici nepăsător atunci când pare că întârzie.
Ucenicii, cuprinși de frică, se apropie și Îl deșteaptă: „Doamne, mântuiește-ne, că pierim!” Această rugăciune scurtă este o mărturisire de neputință și, totodată, o mărturisire de credință. Ei nu se duc către altă scăpare, nu caută ajutor în puterea lor, ci se întorc către Hristos. Așa se cuvine și nouă: când furtuna se ridică, când mintea se tulbură, când inima se înfricoșează, să nu rămânem singuri în spaima noastră, ci să strigăm către Domnul.
Însă Mântuitorul nu le răspunde mai întâi furtunii, ci inimii lor: „De ce vă este frică, puțin credincioșilor?” Aceasta nu este o osândire aspră, ci o mustrare părintească. Domnul nu disprețuiește frica omului, ci o vindecă. El nu spune că furtuna nu există, ci arată că, acolo unde este El, frica nu trebuie să fie stăpână. Credința nu înseamnă că nu vom vedea valuri, ci că nu ne vom închina lor. Credința nu înseamnă că nu vom simți cutremurul încercării, ci că vom ști Cine este în corabie cu noi.
Corabia din Evanghelie este chipul Bisericii, dar și chipul sufletului omenesc. Pe marea acestei vieți, Biserica trece prin valuri, prigoane, tulburări, sminteli și încercări. Tot așa și sufletul fiecăruia dintre noi trece prin ispite, dureri, boală, singurătate, griji și neputințe. Dar dacă Hristos este în corabie, furtuna nu are ultimul cuvânt. Valurile pot lovi, vânturile pot urla, noaptea poate părea lungă, dar Domnul este acolo.
S-a ridicat atunci Iisus, a certat vânturile și marea, și s-a făcut liniște deplină. Câtă putere în acest cuvânt! Natura ascultă de El, pentru că El este Domnul creației. Vânturile, care păreau neîmblânzite, se supun. Marea, care părea gata să înghită corabia, se liniștește. Iar oamenii se miră și zic: „Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?”
Această întrebare este cheia Evangheliei: „Cine este Acesta?” Nu este doar un învățător, nu este doar un prooroc, nu este doar un om drept. Este Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul văzutelor și nevăzutelor, Cel prin Care toate s-au făcut. El nu doar vorbește despre pace, ci dăruiește pace. Nu doar mângâie omul, ci poruncește și furtunii să tacă.
Iubiți credincioși, multe furtuni se ridică astăzi în lume și în inima omului. Furtuna fricii, furtuna necredinței, furtuna grijilor, furtuna bolii, furtuna tulburării din familie, furtuna neînțelegerilor, furtuna gândurilor care nu ne dau pace. Uneori ni se pare că Dumnezeu tace. Alteori ni se pare că doarme. Dar Evanghelia ne arată limpede: Hristos este prezent chiar și atunci când noi nu-I simțim lucrarea.
Să nu confundăm tăcerea lui Dumnezeu cu lipsa Lui. Uneori Domnul îngăduie furtuna nu ca să pierim, ci ca să vedem cât de slabă este credința noastră și cât de mare este puterea Lui. Ucenicii au intrat în corabie urmându-L pe Hristos, și totuși au întâlnit furtuna. Așadar, faptul că urmăm pe Domnul nu înseamnă că vom fi scutiți de încercări. Dar înseamnă că nu vom fi singuri în ele.
Aici este și lecția catehetică a acestei Evanghelii: credința adevărată nu se arată numai pe țărm, când marea este liniștită, ci mai ales în corabie, când valurile se ridică. Este ușor să spunem că avem credință când toate merg bine. Dar când se clatină corabia vieții, atunci se vede pe cine chemăm, în cine ne punem nădejdea și cât loc are Hristos în inima noastră.
Să luăm aminte: ucenicii nu au fost pierduți pentru că s-au temut, ci au fost mustrați pentru că frica lor a fost mai mare decât încrederea în Hristos. Și noi putem avea clipe de teamă, căci suntem oameni. Dar frica nu trebuie lăsată să devină cârmaciul sufletului. Cârma trebuie să fie în mâna credinței, iar credința trebuie să fie întemeiată pe Hristos.
Când spui: „Doamne, mântuiește-mă!”, nu rostești numai o rugăciune de primejdie, ci deschizi ușa inimii către Cel ce poate aduce liniște deplină. Rugăciunea aceasta scurtă poate fi rostită în boală, în necaz, în ispită, în tulburare, în singurătate, în ceas de teamă și în clipă de neputință. Ea este strigătul fiului către Tatăl, al robului către Stăpânul cel bun, al sufletului către Mântuitorul său.
De aceea, să nu ne rușinăm a striga către Domnul. Să nu ne bizuim numai pe vâsle, pe pricepere, pe putere, pe bani, pe oameni sau pe calcule omenești. Toate acestea își au rostul lor, dar nu pot potoli marea inimii. Numai Hristos poate aduce acea liniște deplină care nu vine din afară, ci se așază în adâncul omului.
Iar dacă astăzi corabia vieții tale este lovită de valuri, nu deznădăjdui. Nu spune: „Dumnezeu m-a uitat.” Nu spune: „Nu mai este scăpare.” Nu spune: „Pier.” Ci spune cu smerenie și credință: „Doamne, mântuiește-mă!” Căci Domnul poate certa vânturile nevăzute ale fricii, poate liniști marea tulburată a inimii și poate aduce pace acolo unde omul vede numai primejdie.
Să-L chemăm, dar, pe Hristos în corabia sufletului nostru. Să nu plecăm la drum fără El. Să nu ne întemeiem viața pe nisipul încrederii în sine, ci pe piatra credinței. Și atunci, chiar dacă furtuna va veni, nu vom pieri, fiindcă împreună cu noi este Cel ce poruncește vânturilor și mării.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu