Pacea cea din adânc: când trupul tremură, Hristos nu te părăsește
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze.” — Ioan 14, 27
Atacul de panică nu este lipsă de credință. Pacea lui Hristos lucrează în adâncul sufletului, chiar când trupul tremură de frică.
Sunt clipe în viața omului când sufletul nu mai poate rosti multe, iar trupul începe a striga în locul lui. Pieptul se strânge ca într-o menghină, inima bate năvalnic, răsuflarea se scurtează, mâinile slăbesc, privirea se tulbură, iar mintea, cuprinsă de spaimă, îți șoptește că primejdia este aproape, chiar dacă ochii nu văd niciun vrăjmaș înainte. Așa se arată, adeseori, atacul de panică: nu ca o simplă „stare proastă”, ci ca o năvală puternică de frică, însoțită de semne trupești reale. Sursele medicale descriu atacul de panică drept un episod brusc de teamă intensă, cu reacții fizice precum palpitații, durere în piept, dificultate de respirație, amețeală, tremur, transpirații și frică de moarte.
Și tocmai aici mulți creștini se rănesc a doua oară. Întâi îi lovește panica, apoi îi lovește vinovăția. Întâi se tulbură trupul, apoi se tulbură conștiința. Omul începe a se întreba: „Oare nu mai am credință? Oare Dumnezeu S-a depărtat de mine? Oare sunt mai slab decât ceilalți?” Iar dacă mai aude și cuvinte aruncate fără pricepere — „roagă-te și îți trece”, „liniștește-te”, „nu mai gândi negativ” — durerea lui se adâncește.
Trebuie spus limpede: un atac de panică nu este dovada că Dumnezeu te-a lepădat. Nu este un certificat al necredinței tale și nici semn că sufletul tău a ieșit din har. Este o suferință omenească, în care trupul și mintea se aprind ca o alarmă în vreme de primejdie, chiar și atunci când primejdia nu se vede. Omul nu se vindecă prin rușinare, nici prin mustrare fără milă, ci prin adevăr, răbdare, rugăciune, însoțire și, unde este nevoie, ajutor medical.
Aici se cuvine și o îndreptare: Sfântul Maslu nu trebuie pomenit ca o sperietoare, nici ca o etichetă pusă peste cel bolnav. Sfântul Maslu este Taină de milă, de mângâiere și de tămăduire, nu judecată asupra celui slăbit. Dar nici rugăciunea, nici Sfântul Maslu nu trebuie folosite ca pricină de a disprețui medicul, terapia sau tratamentul. Dumnezeu poate lucra și prin preot, și prin doctor, și prin cuvântul bun, și prin lacrima celui ce stă lângă tine fără să te osândească.
Când Mântuitorul a zis: „Pacea Mea o dau vouă”, El nu a făgăduit o viață fără cutremur, fără lacrimi, fără apăsare, fără ceasuri grele. Nu a spus că pieptul omului nu se va mai încleșta niciodată, nici că mintea nu va mai fi lovită de vifor. Pacea Lui nu este o poleială peste rană, nici o liniște de suprafață, care piere la întâia furtună. Pacea lui Hristos este pacea adâncului.
Privește marea. Când furtuna se ridică, valurile se izbesc unele de altele, corăbiile se clatină, cerul se întunecă, vântul urlă, iar omul se înspăimântă. Dar mai jos, în adânc, este altă rânduială. Acolo nu mai ajunge zbuciumul de deasupra cu aceeași putere. Acolo este o tăcere pe care furtuna nu o poate rupe.
Așa este și pacea lui Hristos. Ea nu înseamnă că la suprafața vieții tale nu vor mai fi valuri. Înseamnă că, dincolo de valuri, există un adânc în care sufletul tău poate fi ținut de Dumnezeu. Panica poate tulbura trupul, poate zdruncina simțurile, poate aprinde frica; dar nu are putere să rupă legământul iubirii lui Dumnezeu cu omul.
Să nu uităm că Domnul nu a vorbit despre pace dintr-un loc comod și ferit de durere. El a dăruit această pace ucenicilor în pragul Pătimirii Sale. Iar în Ghetsimani, Sfântul Evanghelist Luca mărturisește că Hristos, fiind „în chin de moarte”, Se ruga mai stăruitor, iar sudoarea Lui s-a făcut „ca picături de sânge care picurau pe pământ”.
Așadar, Hristos nu privește suferința omului de departe. El știe ce este frica, știe ce este apăsarea, știe ce este singurătatea din ceasul nopții, când cei apropiați dorm și tu rămâi cu povara ta înaintea Tatălui. El nu disprețuiește trupul care tremură. Nu rușinează inima care se zbate. Nu alungă pe cel care vine la El cu respirația tăiată și cu sufletul strivit.
De aceea, frate creștine, dacă ai trecut prin atacuri de panică, nu te mai osândi ca și cum ai fi căzut din credință. A avea un trup rănit, un sistem nervos istovit, o inimă apăsată de ani de frică, de pierderi, de griji sau de traume, nu înseamnă că ești departe de Dumnezeu. Înseamnă că ești om. Iar Hristos tocmai pentru omul rănit a venit.
Studentul care îngheață în sala de examen nu este mai puțin iubit de Dumnezeu. Părintele care trage mașina pe dreapta, cu mâinile încleștate pe volan, nu este lepădat de cer. Omul care a încercat rugăciune, post, tratament, terapie și totuși încă se luptă, nu este un creștin ratat. Este un om aflat pe cale, purtând o cruce pe care alții nu o văd.
Nu este drept să spui celui aflat în plin atac de panică: „Calmează-te!”, ca și cum ar fi ales să se prăbușească. Mai de folos este să-i spui: „Sunt aici. Respiră încet. Nu ești singur. Trecem împreună prin clipa aceasta.” Și, dacă simptomele sunt puternice, mai ales când apare durere în piept, lipsă severă de aer sau stare de rău care nu trece, este înțelept să se ceară ajutor medical, fiindcă unele semne pot semăna cu urgențe cardiace și trebuie lămurite de specialiști.
Credința nu înseamnă să negi ce se petrece în trupul tău. Credința înseamnă să nu lași suferința trupului să-ți spună minciuni despre Dumnezeu. Panica îți poate spune: „Ești singur.” Hristos îți spune: „Eu sunt cu tine.” Panica îți poate spune: „Nu mai scapi.” Hristos îți spune: „Nu te voi lăsa.” Panica îți poate spune: „Ai pierdut pacea.” Hristos îți spune: „Pacea Mea o dau vouă.”
Nu trebuie să te prefaci că ești bine ca să te apropii de Tatăl. Dumnezeu nu cere mască de liniște celui care vine înaintea Lui zdrobit. Rugăciunea cea mai adevărată poate fi uneori doar atât: „Doamne, ajută-mă!” Și acest strigăt, rostit cu buze uscate și cu inimă înfricoșată, poate fi mai adânc decât multe cuvinte frumoase spuse fără durere.
Coboară, așadar, sub valuri. Nu rămâne numai la zgomotul de la suprafață. În adâncul sufletului tău, Hristos a așezat o ancoră. Această ancoră nu a fost făurită într-o lume lipsită de suferință, ci în noaptea Ghetsimanilor, în ascultare, în lacrimă, în sânge, în iubire până la capăt. De aceea nicio furtună nu o poate rupe.
Dacă Mântuitorul a intrat în cea mai grea noapte a lumii și totuși ne-a lăsat moștenire pacea Sa, nu lăsa panica trupului să te convingă că bucuria ta duhovnicească a fost anulată. Nu ești părăsit. Nu ești descalificat. Nu ești o rușine înaintea cerului.
Ești un fiu rănit, dar iubit.
Ești un om tulburat, dar ținut de Hristos.
Ești în furtună, dar ancora nu s-a rupt.
Iar pacea Lui nu este numai pentru cei ce par tari, ci mai ales pentru cei ce, tremurând, încă mai șoptesc: „Doamne, nu mă lăsa!”
( Părintele IOAN Bădiliță)
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu