Fericitul Augustin – fiul lacrimilor Sfintei Monica
Viața Fericitului Augustin, episcopul Hiponului: de la rătăcire și frământare la pocăință, botez și slujire. O predică despre lacrimile Sfintei Monica și mila lui Dumnezeu. Prăznuit pe 15 iunie.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți credincioși,
În calendarul Bisericii Ortodoxe, Fericitul Augustin este prăznuit pe 15 iunie, alături de Fericitul Ieronim. Când citim viața Fericitului Augustin, nu citim doar viața unui om învățat. Nu citim doar despre un episcop mare al Apusului creștin, nici doar despre un scriitor bisericesc. Citim, mai ales, despre un om care a fugit multă vreme de Dumnezeu și pe care Dumnezeu nu l-a lăsat pierdut.
Asta ne mișcă la Augustin. Nu s-a născut sfânt în ochii lumii. Nu a fost din tinerețe omul liniștit, așezat, luminat. A trecut prin rătăciri, prin patimi, prin mândria minții, prin căutări încurcate. A vrut să înțeleagă lumea cu puterea lui. A gustat și slava deșartă, și plăcerea, și învățăturile străine de dreapta credință. Și totuși, din toate acestea, Dumnezeu l-a scos.
Fericitul Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354, în Tagaste, în ținutul Numidiei, în Africa de Nord. Tatăl său, Patricius, nu era creștin la început și s-a botezat abia spre sfârșitul vieții. Mama sa, însă, Sfânta Monica, era femeie credincioasă, răbdătoare și tare în rugăciune. O mamă care nu s-a mulțumit să-și vadă fiul deștept, cunoscut și lăudat de oameni. Ea voia mai mult: voia să-l vadă al lui Hristos.
Și aici este o lecție grea, dar frumoasă, pentru părinți. Nu ajunge ca fiul să aibă minte. Nu ajunge să aibă școală, nume, câștig sau trecere înaintea oamenilor. Dacă sufletul lui se îndepărtează de Dumnezeu, mama credincioasă nu poate sta liniștită. Sfânta Monica nu l-a urmărit pe Augustin cu ceartă și blestem. L-a urmărit cu rugăciune. L-a purtat în lacrimi. L-a pus înaintea lui Dumnezeu iar și iar.
Augustin a învățat mai întâi în Tagaste, apoi în Madaura și la Cartagina. Era foarte înzestrat. Avea minte ascuțită, cuvânt puternic, darul de a convinge. A ajuns profesor de retorică, a deschis școală la Cartagina, apoi a mers la Roma și la Milano. Lumea îl primea. Oamenii îl ascultau. Cariera lui mergea înainte. Numai că, înlăuntrul lui, pace nu era.
În tinerețea lui, Augustin a cunoscut și păcatul, și rătăcirea. A trăit departe de curăția Evangheliei și a fost prins o vreme de învățătura maniheilor. Pentru Sfânta Monica, aceasta era o durere mare. Nu era o supărare trecătoare. Era rana unei mame care vedea că fiul ei merge pe un drum primejdios.
Și totuși, ea nu l-a lepădat. Nu a zis: „Nu mai este al meu.” Nu a zis: „Nu mai are scăpare.” A plâns, s-a rugat, a răbdat. A avut și ea nopțile ei grele, fără îndoială. A avut ceasuri în care poate nu mai vedea niciun semn bun. Dar nădejdea nu și-a pierdut-o.
Se spune că, atunci când a cerut sfat unui episcop, acela a mângâiat-o cu un cuvânt rămas până astăzi în inimile credincioșilor: „Fiul unor astfel de lacrimi nu poate să piară.”
Mare cuvânt. Dar să-l înțelegem drept. Lacrimile mamei nu-l mântuiesc pe fiu fără pocăința lui. Nimeni nu intră în Împărăție cu sila. Dar rugăciunea curată deschide drumuri pe care omul singur nu le mai vede. Rugăciunea unei mame poate ține aprinsă o lumină acolo unde fiul, pentru o vreme, stă în întuneric.
La Milano, Augustin l-a întâlnit pe Sfântul Ambrozie, episcopul cetății. La început, se pare că l-a atras mai mult felul în care vorbea. Augustin era om al cuvântului și știa să prețuiască o vorbire aleasă. Dar Dumnezeu lucrează adesea și prin ceea ce omul crede că este simplă curiozitate. S-a dus să audă un orator și a întâlnit un păstor. A ascultat frumusețea cuvântului și, încet-încet, a început să simtă puterea adevărului.
Așa se întâmplă și astăzi. Un om intră în biserică pentru o cântare, pentru o icoană, pentru o liniște, pentru un parastas, pentru o amintire. Nu vine neapărat pregătit să se schimbe. Dar, dacă inima nu este închisă cu totul, Dumnezeu găsește pe unde să intre.
În acei ani, Augustin a citit și viața Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie. Viața pustnicului l-a zguduit. A văzut că Evanghelia nu este numai vorbă frumoasă, nici simplă învățătură pentru minte. Este viață trăită până la capăt. A văzut oameni care au lăsat lumea pentru Hristos, nu din silă, ci din dragoste.
Și atunci a început lupta cea mare în sufletul lui. Augustin știa că trebuie să se întoarcă, dar încă se ținea de cele vechi. Voia lumina, dar îi era greu să lase întunericul. Voia pe Hristos, dar patimile nu-l lăsau ușor. Așa este pocăința adevărată: nu este vorbă frumoasă, ci rupere dureroasă de omul cel vechi.
Momentul întoarcerii lui este bine cunoscut. Se afla într-o grădină, tulburat și plângând pentru viața sa. Atunci a auzit un glas ca de copil, zicând: „Ia și citește!” A luat Sfânta Scriptură, a deschis și a citit din Epistola către Romani:
„Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup să nu o faceți spre pofte.”
Cuvântul acesta a căzut drept în inima lui. Nu mai era loc de amânare. Nu mai era loc de târguială cu păcatul. Dumnezeu îl chemase de multe ori, iar acum Augustin înțelegea că trebuie să răspundă.
Fraților, aici să ne oprim puțin. Câți dintre noi nu știm ce avem de făcut, dar tot amânăm? Spunem: „Mă voi ruga mai mult de mâine.” „Mă voi spovedi când voi fi pregătit.” „Mă voi lăsa de păcat când se vor liniști lucrurile.” „Mă voi apropia de Dumnezeu mai târziu.” Dar mai târziu nu este în mâna noastră. Astăzi este chemarea. Astăzi bate Hristos la ușa inimii.
În anul 387, în noaptea de Paști, Augustin a primit Sfântul Botez din mâinile Sfântului Ambrozie. Ce bucurie trebuie să fi fost pentru Sfânta Monica! După atâția ani de rugăciune, după atâtea lacrimi, fiul ei intra în Biserică. Nu doar ca om învățat. Nu doar ca om schimbat la suprafață. Ci ca om născut din nou, din apă și din Duh.
La puțină vreme după aceasta, Sfânta Monica a trecut la Domnul, la Ostia. Parcă își împlinise lucrarea. Nu ceruse pentru fiul ei ranguri, avere sau slavă. Ceruse mântuirea lui. Și Dumnezeu i-a ascultat lacrimile.
După botez, Augustin s-a întors în Africa. A vândut ceea ce avea și s-a retras la Tagaste, unde a început o viață de obște împreună cu prieteni și ucenici. Omul care altădată căuta aplauzele lumii a început să caute liniștea, rugăciunea și slujirea lui Dumnezeu. Aici se vede pocăința adevărată: nu numai să-ți pară rău, ci să schimbi drumul.
După câțiva ani, a fost hirotonit preot la Hipon de episcopul Valerius. Mai târziu a ajuns episcop. Și să nu ne închipuim că aceasta a fost pentru el o odihnă. Slujirea Bisericii este grea. Cine o vede numai din afară crede că este cinste. Dar cine o poartă știe că este cruce. Să înveți poporul, să aperi credința, să scrii, să mustri, să rabzi, să te rogi, să porți grijile altora — toate acestea cer inimă jertfelnică.
Fericitul Augustin a apărat dreapta credință împotriva rătăcirilor vremii sale: împotriva maniheilor, pe care îi cunoscuse și el în tinerețe; împotriva donațienilor, care rupeau unitatea Bisericii; și împotriva pelagienilor, care micșorau lucrarea harului lui Dumnezeu. A scris mult, a cugetat adânc și a rămas unul dintre marii dascăli ai Apusului creștin.
Dintre scrierile lui, cele mai cunoscute sunt „Confesiunile”, unde își deschide sufletul înaintea lui Dumnezeu, „Despre cetatea lui Dumnezeu”, în care vorbește despre lupta dintre iubirea de sine și iubirea de Dumnezeu, și „Despre Treime”, lucrare la care a ostenit ani îndelungați.
Totuși, trebuie spus cu dreaptă măsură: în Biserica Ortodoxă, Fericitul Augustin este cinstit cu evlavie, dar este citit cu discernământ. Nu-l punem mai presus de întreaga Tradiție a Sfinților Părinți și nici nu facem din el singura măsură a teologiei. Îl cinstim pentru pocăință, pentru râvnă, pentru osteneală, pentru dragostea lui față de Hristos și pentru lupta împotriva ereziilor. Dar adevărul Bisericii se păstrează sobornicește, în lumina Duhului Sfânt.
Și poate tocmai aici se vede o parte frumoasă a sufletului său. Augustin a scris și „Retractările”, unde și-a cercetat propriile scrieri și a recunoscut unde ar fi trebuit să spună altfel, unde a greșit, unde trebuia îndreptat ceva. Nu este puțin lucru. Omul mândru nu se corectează. Omul mândru se apără până la capăt. Dar omul smerit poate spune: „Aici n-am văzut bine. Aici trebuie să îndrept.”
De aceea, viața Fericitului Augustin ne lasă câteva învățături simple, dar adânci.
Mai întâi, să nu ne pierdem nădejdea pentru cei rătăciți. Poate avem copii, rude, prieteni sau oameni dragi care par departe de Dumnezeu. Nu-i putem întoarce cu forța. Nu putem pune credință în inima cuiva prin ceartă. Dar putem să ne rugăm. Putem să plângem înaintea Domnului. Putem să-i purtăm cu răbdare, așa cum Sfânta Monica l-a purtat pe Augustin.
Apoi, să nu ne încredem numai în mintea noastră. Augustin a avut minte mare, dar mintea nu l-a mântuit singură. L-a mântuit harul lui Dumnezeu, primit prin pocăință. Înțelepciunea omului, dacă nu se pleacă înaintea lui Hristos, poate deveni rătăcire. Dar mintea smerită, luminată de har, se face unealtă bună în mâna lui Dumnezeu.
Și încă ceva: să nu amânăm întoarcerea. Când Dumnezeu ne trezește printr-un cuvânt, printr-o suferință, printr-o întâlnire, printr-o carte, printr-o predică sau printr-o mustrare a conștiinței, să nu fugim iarăși. Că nu știm dacă vom mai avea același ceas. Nu știm dacă inima va mai fi la fel de deschisă.
Fericitul Augustin a trecut la Domnul la 28 august 430, în vreme de tulburare pentru cetatea Hiponului. Dar a plecat din lumea aceasta ca un om care cunoscuse neliniștea păcatului și aflase pacea lui Hristos.
Să cerem și noi, prin rugăciunile Fericitului Augustin și ale Sfintei Monica, inimă smerită, minte luminată și întoarcere adevărată. Să ne rugăm pentru cei rătăciți, să nu-i osândim prea repede și să nu uităm că Dumnezeu poate ridica pe om și din locuri de unde noi credem că nu se mai ridică.
Căci mare este mila Domnului. El nu disprețuiește lacrima mamei, nu leapădă sufletul care se întoarce și nu închide ușa celui care, după multe rătăciri, vine și spune:
„Doamne, am fugit destul. Primește-mă și pe mine.”
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu