Cuvinte alese din Fericitul Augustin despre iubire, rugăciune, smerenie și dorul inimii omului după Dumnezeu, scrise într-un limbaj cald și duhovnicesc.
Fericitul Augustin este dintre acei oameni care nu au vorbit despre Dumnezeu numai din cărți, ci și din propria lui rană. A trecut prin neliniști, prin căutări, prin greșeli, prin întoarceri dureroase. Și tocmai de aceea cuvântul lui are greutate.
A căutat adevărul multă vreme. L-a dorit, l-a pierdut, l-a căutat iarăși. Și, după multe rătăciri ale tinereții, a ajuns să înțeleagă ceea ce omul pricepe, de multe ori, abia după ce obosește sufletește: că inima nu se odihnește cu adevărat decât în Dumnezeu.
De aceea, când spune: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și inima noastră este neliniștită până când se va odihni în Tine”, Fericitul Augustin nu rostește o frază frumoasă, bună de pus pe o foaie de jurnal. El spune o durere trăită. Spune dorul omului care a umblat prin multe locuri ale lumii și ale minții, dar a aflat, până la urmă, că fără Dumnezeu toate rămân neîmplinite.
Și tot așa trebuie înțeles și cuvântul: „Iubește și fă ce vrei! Dacă taci, taci din iubire; dacă vorbești, vorbește din iubire; dacă cerți, ceartă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Să fie înrădăcinată în tine rădăcina iubirii, căci din această rădăcină nu poate ieși decât binele.” Nu înseamnă: fă orice, după pofta inimii. Nicidecum. Aici este primejdia unei înțelegeri greșite. Fericitul Augustin vorbește despre iubirea curată, despre iubirea care se teme să rănească, să strice, să piardă sufletul celuilalt. Dacă taci, să taci din iubire. Dacă vorbești, să vorbești din iubire. Dacă mustri, să nu mustri din mândrie, ci cu durere și grijă. Iar dacă ierți, să ierți cu inimă slobodă, nu doar cu vorba.
Iubirea nu este slăbiciune și nici îngăduință fără capăt. Iubirea adevărată are și blândețe, dar are și trezvie. Știe să mângâie, dar știe și să oprească răul. Nu caută să biruiască pe om, ci să-l ridice.
Fericitul Augustin ne mai învață și despre smerenie. „Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune. Desăvârșirea omului este de a se socoti pe sine nedesăvârșit.” Omul începe să se vindece atunci când nu se mai ascunde de sine. Când nu-și mai acoperă rana cu vorbe mari. Când poate spune, cu inimă plecată: am greșit, sunt slab, am nevoie de mila lui Dumnezeu. De aceea, mărturisirea faptelor rele este început de îndreptare. Nu sfârșitul drumului, ci începutul lui.
Cât despre rugăciune, ea nu este numai cuvânt spus repede, ca să fie spus. Rugăciunea este suspin, este dor, este întoarcere a inimii către Dumnezeu. „Cine cântă se roagă de două ori.” Iar cântarea, atunci când iese din inimă curată, se face și ea rugăciune. Nu pentru frumusețea glasului, ci pentru iubirea cu care omul se apropie de Domnul.
Așa ne vorbește Fericitul Augustin până astăzi: nu ca un om fără luptă, ci ca unul care a căzut, a plâns, s-a ridicat și L-a aflat pe Dumnezeu. Iar după ce L-a aflat, a înțeles că nimic nu poate umple inima omului precum harul și odihna care vin de la El.
„Cunoaște-te pe tine însuți, cunoaște-ți slăbiciunile și cere ajutorul lui Dumnezeu.”
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu