Luminătorul trupului este ochiul – despre cum privești și ce lași să intre în tine
O meditație duhovnicească despre cuvântul Mântuitorului: „Luminătorul trupului este ochiul”, chemare la curăția privirii, pocăință și luminarea inimii.
„Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!”
— Sfânta Evanghelie după Matei 6, 22-23
„Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul. Deci, când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău este luminat; dar când ochiul tău este rău, atunci și trupul tău este întunecat. Ia seama, deci, ca lumina din tine să nu fie întuneric. Așadar, dacă tot trupul tău este luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime, ca și când te luminează făclia cu strălucirea ei.”
—
Sfânta Evanghelie după Luca 11, 34-36Sunt unele cuvinte ale Domnului pe care, dacă le auzi în grabă, parcă treci peste ele. Par simple. Dar dacă stai puțin cu ele, dacă nu le lași să fugă de la ureche, vezi că spun mult. Așa este și cuvântul acesta: „Luminătorul trupului este ochiul.”
La prima vedere, omul se gândește că e vorba doar despre ochiul trupesc, despre privirea cu care vedem lumea din jur. Și da, și asta intră aici. Dar Domnul vorbește mai adânc. Vorbește despre felul în care privește omul cu dinlăuntrul lui. Despre cum vede viața, cum îl vede pe aproapele, cum se vede pe sine și, până la urmă, ce loc îi dă lui Dumnezeu în sufletul lui.
Fiindcă omul nu se strică numai prin faptele pe care le face. Se strică și prin ce primește în el. Prin ce privește, prin ce poftește, prin ce lasă să-i umble prin minte. De multe ori păcatul intră mai întâi prin privire și abia după aceea prinde rădăcină în inimă.
Ochiul, dacă vrei, e ca o fereastră a omului. Când fereastra e curată, intră lumina. Când e murdară, în casă se face întuneric. Nu pentru că n-ar mai străluci soarele, ci pentru că ceva s-a pus între el și încăpere. Așa e și cu sufletul. Dumnezeu luminează, dar dacă inima omului s-a umplut de patimi, de răutate, de zavistie, omul începe să vadă strâmb. Nu mai vede limpede nici lumea, nici pe cei de lângă el, nici drumul pe care merge.
Ce înseamnă un ochi curat
Domnul spune limpede: „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.”
Ochiul curat nu înseamnă un om care nu pricepe răul sau care trăiește rupt de realitate. Nu asta. Ochiul curat este ochiul care vede, dar nu se otrăvește. Vede slăbiciunea omului, dar nu se grăbește să-l judece. Vede căderea altuia, dar nu uită că și el este slab. Vede rana și încearcă să înțeleagă, nu să lovească mai tare.
Un om cu ochiul curat nu stă tot timpul să caute răul în ceilalți. Nu se hrănește din greșelile lor. Nu se uită la binele altuia cu ciudă. Nici la frumusețe cu poftă. Nici la suferință cu receală.
Și se vede destul de repede când un om începe să aibă ochi curați. Se schimbă ceva în el. Parcă se mai liniștește. Devine mai blând. Mai atent. Mai puțin aspru. Începe să spună, poate mai des decât înainte: „Doamne, luminează-mă, că singur nu văd cum trebuie.”
Când ochiul se face rău
Dar Domnul spune și partea grea: „Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.”
Și aici nu-i bine să ne mințim. Ochiul rău nu este doar al omului care urăște pe față. Uneori ochiul rău stă ascuns sub aparențe cuminți. Sub vorbe frumoase. Sub evlavie arătată. Sub un fel de „dreptate” care, de fapt, nu mai are pic de iubire în ea.
Omul are ochi răi când se bucură, chiar în ascuns, că altul a căzut. Când vede numai defectele. Când micșorează binele făcut de altul. Când privește ce nu i se cuvine. Când nu mai poate vedea în aproapele un om, ci doar un motiv de comparație, de invidie sau de judecată.
Aici e și marea primejdie: că omul ajunge să creadă că vede limpede, când de fapt vede prin întunericul lui. De aceea cuvântul Domnului e așa de tăios: „Ia seama, deci, ca lumina din tine să nu fie întuneric.”
Adică să nu ajungi să numești lumină ceea ce este, în realitate, întuneric. Să zici că e râvnă, dar să fie mândrie. Să zici că e adevăr, dar să fie lipsă de milă. Să zici că e discernământ, dar să fie doar răceală și judecată.
Privirea nu e ceva nevinovat
Astăzi omul vede mult. Poate prea mult. Imagini peste imagini, vorbe peste vorbe, tulburare multă. Și toate astea nu trec pe lângă noi chiar așa, fără urmă. Ce intră prin ochi coboară, încet, și în minte. De acolo ajunge în inimă. Și, după aceea, iese afară în felul nostru de a vorbi, de a gândi, de a trăi.
De asta Sfinții Părinți au vorbit atât de mult despre paza simțurilor. Nu ca să trăiască omul speriat de orice, ci ca să nu se risipească. Fiindcă nu tot ce vedem ne folosește. Nu tot ce atrage ochiul aduce și lumină. Unele lucruri, deși par nevinovate, lasă în suflet o urmă rea.
Creștinul nu este chemat să închidă ochii, ci să-i curețe. Să vadă frumusețea fără să se robească ei. Să vadă durerea altuia și să nu treacă nepăsător. Să vadă păcatul, dar să nu-l iubească. Să vadă binele și să se bucure de el.
Curățirea începe cu pocăința
Ochiul nu se curăță prin simpla voință de a părea bun. Nici prin morală spusă altora. Nici prin pretenția că noi vedem bine, iar ceilalți nu.
Curățirea începe atunci când omul recunoaște cinstit:
„Doamne, eu nu văd curat. Mintea mea se tulbură, inima mea se murdărește ușor, privirea mea alunecă. Ajută-mă.”
De aici începe ceva adevărat.
Când omul se spovedește cu sinceritate, când se roagă, când încearcă să-și păzească mintea, când nu mai hrănește în el patima, încet-încet se limpezește și ochiul lăuntric. Nu dintr-odată, nu magic, ci puțin câte puțin. Și odată cu asta se schimbă și viața lui. Vorba nu mai e așa aspră. Gândul nu mai fuge așa repede spre rău. Privirea se îmblânzește. Până și tăcerea omului se schimbă.
Lumina trebuie păzită
Domnul nu ne spune doar să avem lumină, ci și să luăm aminte să nu se prefacă în întuneric. Asta înseamnă că lumina se păzește.
Credința, dacă nu e lucrată, slăbește.
Rugăciunea, dacă e făcută în grabă și fără inimă, se usucă.
Cunoașterea, dacă nu are smerenie, poate hrăni mândria.
Iar râvna, dacă nu are dragoste, se face asprime.
De aceea omul trebuie să se întrebe, din când în când, fără teatru, fără vorbe mari:
Cum mă uit eu la oameni? Cum mă uit la cel care m-a rănit? Cum mă uit la cel slab? Cum mă uit la păcatul meu? Dar la darurile pe care Dumnezeu le-a dat altuia?
Din răspunsurile astea se vede destul de bine dacă ochiul e curat sau dacă s-a tulburat.
Fără Hristos, omul poate avea vedere bună și totuși să trăiască în întuneric. Poate să vadă multe și să nu înțeleagă nimic din cele esențiale. Poate să cunoască lumea și să rămână străin de propriul lui suflet.
De aceea lumina adevărată nu vine doar din inteligență, nici din observație, nici din cultură, ci din întâlnirea cu Dumnezeu. Când Hristos luminează omul, se schimbă felul în care vede. Se face mai smerit, mai treaz, mai adevărat. Și începe să pună altfel toate lucrurile din viața lui.
N-ar trebui, așadar, să cerem doar ochi ageri, ci ochi curați. Ochi care să nu rănească. Ochi care să nu se bucure de rău. Ochi care să știe și să plângă, și să ierte, și să se bucure curat.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Lumina cea adevărată,
curățește ochii inimii mele.
Nu mă lăsa să privesc lumea cu răutate,
nici pe aproapele meu cu judecată,
nici pe mine însumi cu mândrie.
Spală întunericul dinlăuntrul meu
și aprinde în mine lumina Ta.
Fă ca lumina din mine să nu se facă întuneric,
ci să rămână curată, vie și smerită înaintea Ta.
Amin.
...
Adevărul e simplu, dar nu ușor: cum privești, așa ajungi și să trăiești. Dacă ochiul se curăță, se luminează și omul. Dacă privirea se strică, se întunecă și inima.
De aceea trebuie păzită nu doar fapta, ci și privirea. Nu doar limba, ci și ochiul. Nu doar ce facem, ci și ce lăsăm să intre în noi.
Că din ochiul omului începe, de multe ori, și lumina, și întunericul.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu