Spicele de grâu smulse sâmbăta – când rânduiala fără milă se face osândă
Sfânta Evanghelie după Matei 12, 1-8 despre spicele smulse sâmbăta, mila lui Hristos și primejdia rânduielii ținute fără dragoste.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 12, 1-8)
În vremea aceea mergea Iisus într-o zi de sâmbătă printre semănături, iar ucenicii Lui au flămânzit și au început să smulgă spice și să mănânce. Văzând aceasta, fariseii au zis Lui: Iată, ucenicii Tăi fac ceea ce nu se cuvine să facă sâmbăta. Iar El le-a zis: Oare n-ați citit ce-a făcut David când a flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa Domnului și a mâncat pâinile punerii-înainte, pe care nu se cuvenea lui să le mănânce, nici celor ce erau cu el, ci numai preoților? Sau n-ați citit în Lege că preoții, sâmbetele, în templu, calcă legea sâmbetei și sunt fără de vină? Ci grăiesc vouă că aici se află Acela care este mai mare decât templul. Dacă știați ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă», n-ați fi osândit pe cei nevinovați. Pentru că Fiul Omului este Domn și al sâmbetei.
În Evanghelia de la Matei, avem o întâmplare scurtă, dar care taie adânc în felul nostru de a judeca. Domnul mergea cu ucenicii printre semănături, într-o zi de sâmbătă. Ucenicii flămânziseră și au început să smulgă spice și să mănânce.
Atât s-a întâmplat.
Dar fariseii, văzând lucrul acesta, nu s-au uitat la foamea lor. Nu i-a durut neputința omului. Au văzut numai abaterea, numai prilejul de a acuza: „Iată, ucenicii Tăi fac ceea ce nu se cuvine să facă sâmbăta.”
Aici este rana cea mare. Nu spicele îi tulburau cu adevărat, ci faptul că aveau o inimă gata să osândească. Ucenicii nu furau, nu petreceau, nu batjocoreau cele sfinte. Erau flămânzi. Și, uneori, omul împietrit nu mai vede atât. Trece peste foamea fratelui său și se oprește la literă.
Domnul nu desființează Legea. Să nu înțelegem greșit. Hristos nu vine să învețe neorânduiala, nici nepăsarea față de cele sfinte. El arată însă ce se ascunde în adâncul Legii: mila, viața, apropierea de Dumnezeu. Rânduiala fără inimă ajunge rece. Și când ajunge rece, omul o poate folosi nu ca să se îndrepte pe sine, ci ca să lovească pe altul.
De aceea Mântuitorul îi întreabă: „Oare n-ați citit?”. Fariseii citiseră, fără îndoială. Știau cuvintele Scripturii. Dar este cu putință să citești mult și totuși să nu pricepi duhul. Să știi regula și să pierzi mila. Să aperi o zi sfântă, dar să nu te doară de omul flămând care stă înaintea ta.
Domnul îl aduce înainte pe David. Și David a flămânzit, împreună cu cei ce erau cu el. Și, în vreme de nevoie, a mâncat din pâinile punerii-înainte, care erau rânduite pentru preoți. Nu pentru dispreț față de cele sfinte, ci pentru că omul era în nevoie. Iar Dumnezeu nu este nepăsător la nevoia omului.
Apoi Hristos le amintește de preoții care slujesc sâmbăta în templu și totuși sunt fără de vină. Cu alte cuvinte, sâmbăta nu era dată ca o piatră pusă pe grumazul omului. Ziua sfântă trebuia să-l ridice pe om spre Dumnezeu, nu să-l facă mai aspru, mai rece, mai gata de judecată.
Și atunci Domnul spune cuvântul cel greu: „Aici se află Acela care este mai mare decât templul.”
Nu era vorba doar despre spice. Era vorba despre Hristos. Fariseii judecau ucenicii, dar nu vedeau Cine era lângă ei. Vedeau o încălcare, dar nu vedeau pe Domnul sâmbetei. Vedeau niște mâini care smulg spice, dar nu vedeau mila lui Dumnezeu coborâtă între oameni.
„Milă voiesc, iar nu jertfă.”
Acest cuvânt ar trebui să ne oprească și pe noi. Nu înseamnă că jertfa nu are preț. Nu înseamnă că postul, rânduiala, canonul, slujba și ascultarea nu mai contează. Contează. Dar dacă în ele nu este milă, ceva s-a stricat. Postul fără dragoste poate hrăni mândria. Rugăciunea fără smerenie poate rămâne numai vorbă. Rânduiala fără îndurare se poate face armă împotriva aproapelui.
Și aici trebuie să fim cinstiți cu noi înșine. Fariseul nu este doar un personaj vechi, rămas în paginile Evangheliei. El se poate strecura și în noi. Când ne bucurăm că am prins pe cineva greșind. Când ne grăbim să punem etichete. Când apărăm forma, dar pierdem omul. Când ne este mai ușor să osândim decât să întindem mâna.
Nu orice îngăduință este milă, e adevărat. Și nu orice mustrare este răutate. Dar mustrarea fără durere pentru celălalt nu prea miroase a Evanghelie. Iar râvna care nu are lacrimă se poate face asprime goală.
Hristos îi apără pe ucenicii Săi nu pentru că ar fi disprețuit rânduiala, ci pentru că erau nevinovați. Și spune limpede: „Fiul Omului este Domn și al sâmbetei.”
Să păzim, așadar, cele sfinte, dar să le păzim cu inimă vie. Să iubim rânduiala Bisericii, dar să nu o rupem de milă. Să nu facem din poruncile lui Dumnezeu prilej de împietrire. Căci acolo unde este Hristos, omul flămând nu este călcat în picioare, ci ridicat. Cel neputincios nu este aruncat la margine, ci cercetat cu dragoste.
Doamne, învață-ne să ținem cele sfinte fără mândrie, să mustrăm fără răutate și să iubim fără fățărnicie. Pune în noi milă curată, ca jertfa noastră să nu fie stearpă, ci bineplăcută înaintea Ta. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu