Vindecarea slugii sutașului – credința care se pleacă și primește cuvântul lui Hristos
Sfânta Evanghelie după Matei 8, 5–13 despre credința sutașului, smerenie, milă și puterea cuvântului lui Hristos care vindecă.
Sunt oameni pe care, la prima vedere, nu i-am pune aproape de Dumnezeu. Așa suntem noi: judecăm repede. Ne uităm la haină, la neam, la rang, la trecut, la ce am auzit despre cineva. Și, de multe ori, greșim.
Dumnezeu vede altfel. El nu Se oprește la ce se vede pe dinafară. El caută inima.
Așa ne arată Evanghelia vindecării slugii sutașului, din Sfânta Evanghelie după Matei.
Domnul intră în Capernaum. Acolo se apropie de El un sutaș. Un om cu putere peste ostași, obișnuit să poruncească, să fie ascultat, să trăiască în rânduiala aspră a armatei. Și, pe deasupra, nu era dintre fiii lui Israel. Era, cum am zice noi, un om din afară.
Dar tocmai omul acesta vine la Iisus Hristos cu o rugăminte curată.
Nu vine pentru el. Nu cere cinste, nu cere izbândă, nu cere să fie văzut. Vine pentru sluga lui, care zăcea în casă, slăbănog și chinuindu-se cumplit.
Aici se vede întâi inima sutașului. Putea să spună rece: „Este doar o slugă.” Putea să-l uite, să-l înlocuiască, să-și vadă mai departe de treburile lui. Un om cu rang putea face asta fără să-l întrebe nimeni de ce.
Dar nu face așa.
Pe sutaș îl doare durerea celui din casa lui. Și mare lucru este acesta: să ai putere și să nu-ți pierzi mila.
Că mulți, când urcă puțin mai sus, se schimbă. Nu mai văd omul mic. Nu mai aud suspinul celui slab. Necazul altuia li se pare o piedică, o greutate, o treabă care nu-i privește. Sutașul însă, om de oaste, arată inimă de frate.
Se apropie de Hristos nu ca unul care poruncește, ci ca unul care roagă.
Iar Domnul îi răspunde simplu și plin de bunătate:
„Venind, îl voi vindeca.”
Iisus nu-l întreabă ce neam are. Nu-l îndepărtează. Nu-i spune: „Tu nu ești dintre ai noștri.” Suferința omului ajunge înaintea Lui și Domnul Se pleacă spre ea. Așa lucrează mila lui Dumnezeu: nu așteaptă ca omul să fie desăvârșit ca să-l cerceteze.
Atunci sutașul rostește cuvântul care a rămas până astăzi ca o mărturie de smerenie:
„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea.”
Aici este miezul Evangheliei.
Sutașul nu cere semn mare. Nu spune: „Vino neapărat, ca să cred.” Nu-L pune pe Hristos la încercare. Nu cere atingere, nu cere dovadă, nu cere să se întâmple minunea după mintea lui.
El știe un lucru adânc: cuvântul lui Iisus are putere.
Acolo unde omul nu poate ajunge, ajunge porunca Domnului. În casa unde trupul se chinuie, unde nădejdea scade și ai casei nu mai știu ce să facă, Dumnezeu poate lucra printr-un singur cuvânt.
Sutașul înțelegea bine ce înseamnă ascultarea. El spunea unui ostaș: „Du-te”, și acela se ducea. Spunea altuia: „Vino”, și acela venea. Îi spunea slugii: „Fă aceasta”, și sluga făcea.
Dar în fața lui Hristos pricepe că există o stăpânire mai mare decât orice putere de pe pământ. Nu sabia, nu frica, nu porunca militară sunt cele mai tari. Mai presus de toate este cuvântul lui Dumnezeu.
Și Hristos Se minunează.
Să fim atenți: Domnul nu Se minunează de credința unui om smerit. Un om venit din afară a priceput ceea ce mulți dinăuntru nu pricepuseră.
„Nici în Israel n-am găsit atâta credință.”
Cuvântul acesta mângâie, dar și trezește.
Mângâie, fiindcă arată că Dumnezeu primește credința oriunde o află. Nu caută la neam, la rang, la nume, ci la inimă. Dacă omul vine cu smerenie, cu milă și cu încredere, Domnul nu-l leapădă.
Dar cuvântul acesta și cutremură. Pentru că ne arată că poți fi aproape de cele sfinte și totuși departe cu inima. Poți auzi Evanghelia, poți ști rânduiala, poți intra în biserică, și totuși să nu ai credința vie a sutașului.
Aici trebuie să fim cinstiți cu noi înșine.
Nu ajunge să spunem: „Suntem creștini.” Nu ajunge să ne ținem de obiceiuri, dacă inima rămâne rece. Credința nu este o etichetă lipită peste viața noastră. Credința înseamnă să te încredințezi lui Hristos, să vii la El cu durerea ta și cu durerea altuia, și să spui fără fățărnicie:
„Doamne, nu sunt vrednic, dar Tu poți.”
Sutașul nu se laudă cu nimic. Tocmai aici este frumusețea lui. Are rang, dar nu se ține mare. Are oameni sub poruncă, dar știe să se plece. Are putere, dar cere milă.
Iar noi, de multe ori, facem pe dos. Suntem slabi, dar ne purtăm ca și cum am fi tari. Suntem păcătoși, dar ne îndreptățim repede. Avem nevoie de iertare, dar îi judecăm pe alții fără milă. Ne apropiem de Dumnezeu nu cu „nu sunt vrednic”, ci cu pretenții, cu grabă, cu nemulțumire că nu ni se împlinește voia.
De aceea Evanghelia aceasta ne pune oglinda în față.
Sutașul doar Îi pune înainte durerea și se încrede în puterea DOMNULUI.
Așa ar trebui să fie și rugăciunea noastră. Să aducem necazul înaintea Domnului, dar să nu-I cerem lui Dumnezeu să lucreze după planul nostru. Noi vedem puțin. El vede tot.
„Numai spune un cuvânt.”
Cât de mult ne trebuie astăzi credința aceasta! Noi vrem multe explicații, multe garanții, multe semne. Am vrea să vedem întâi și abia apoi să credem. Am vrea să știm de ce, când, cum și în ce chip va lucra Dumnezeu.
Sutașul stă smerit înaintea Domnului, cu capul plecat și cu nădejdea ridicată.
Și Hristos îi răspunde:
„Du-te, fie ție după cum ai crezut.”
Iar sluga s-a însănătoșit în ceasul acela.
Aici vedem limpede că mila lui Hristos nu este oprită de distanță. Domnul vindecă fără să intre în casă. Zidurile nu-L împiedică pe Dumnezeu. Ușile închise nu-L opresc. Drumurile lungi nu-L țin departe.
Când Hristos voiește, vindecarea ajunge acolo unde nimeni nu mai putea ajunge.
Dar să nu înțelegem greșit. Evanghelia nu ne învață să-I poruncim noi lui Dumnezeu. Nu ne învață să cerem minuni ca și cum ni s-ar cuveni. Ne învață să credem cu smerenie, să ne rugăm cu inimă zdrobită și să punem înaintea Domnului durerea celor de lângă noi.
Sutașul devine, fără să țină predică, un dascăl al rugăciunii.
Ne învață mai întâi să ne pese de cel care suferă. Credința fără milă se usucă repede. Omul care se roagă numai pentru sine încă n-a înțeles până la capăt Evanghelia.
Ne mai învață să venim la Hristos smeriți. Nu cu îndrăzneală obraznică, nu cu merit închipuit, nu cu vorbe mari, ci cu adevărul inimii:
„Doamne, nu sunt vrednic.”
Și ne mai învață să credem în puterea cuvântului lui Dumnezeu. Un cuvânt al Domnului poate ridica sufletul căzut. Poate întări casa slăbită. Poate aduce pace unde era tulburare. Poate vindeca ceea ce omul nu mai știe cum să vindece.
Evanghelia aceasta este și o mustrare pentru cei care se socotesc „fii ai Împărăției” doar pentru că poartă numele credinței. Iisus spune limpede că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov, iar fiii Împărăției vor fi aruncați afară.
Cuvânt greu. Dar adevărat.
Dumnezeu nu Se lasă înșelat de aparențe. Nu ajunge să stai aproape de altar cu trupul, dacă inima rămâne departe. Nu ajunge să știi cuvinte bisericești, dacă nu ai smerenie. Nu ajunge să te socotești credincios, dacă nu te doare durerea fratelui tău.
Sutașul, străin după neam, s-a arătat apropiat după inimă.
Și aici este nădejde pentru fiecare dintre noi. Oricât de departe s-ar socoti omul, dacă vine la Hristos cu smerenie, nu este lepădat. Oricât de nevrednic s-ar simți, dacă spune din inimă „Doamne”, Dumnezeu îl aude.
Nu vrednicia noastră ne mântuiește, ci mila DOMNULUI. Nu puterea noastră vindecă, ci cuvântul Lui.
👉 Așadar, să punem această Evanghelie la inimă.
Când cineva din casa noastră suferă, să nu ne împietrim. Când cineva de lângă noi cade, să nu-l judecăm rece. Când nu mai putem face nimic cu mâinile noastre, să nu uităm că putem încă să-l aducem înaintea lui Hristos prin rugăciune.
Și să zicem și noi, cu smerenie:
Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul sufletului meu. Casa mea lăuntrică este săracă, risipită și plină de neputințe. Dar spune numai un cuvânt, Doamne, și se va vindeca sufletul meu.
Că acolo unde ajunge cuvântul Tău, frica slăbește, durerea capătă răbdare, iar viața începe iarăși să respire.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu