Întunericul de la Golgota din ceasul al șaselea și Mărturisirea Sutașului
Răstignirea Domnului, întunericul de la ceasul al șaselea, ruperea catapetesmei și mărturisirea sutașului: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”.
一 Cuvântul Evangheliei Marcu 15, 20, 22, 25, 33-41 一
„ În vremea aceea, luând ostașii pe Domnul Iisus, L-au scos afară, ca să-L răstignească; și L-au dus la locul cel zis Golgota, care se tâlcuiește „Locul Căpățânii”. Și când L-au pironit pe Cruce, era ceasul al treilea. Iar la ceasul al șaselea, întuneric mare s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea. Și la al nouălea ceas a strigat Iisus cu glas mare: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: „Iată, pe Ilie îl cheamă!”. Și alergând unul, a înmuiat burete în oțet, l-a pus în trestie și I-a dat să bea, zicând: „Lăsați, să vedem de va veni Ilie să-L coboare”. Iar Domnul, scoțând strigăt mare, Și-a dat duhul. Și îndată catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos. Iar sutașul, cel ce sta înaintea Lui, văzând cum astfel Și-a dat duhul, a zis: „Cu adevărat Omul Acesta era Fiul lui Dumnezeu!”
Și erau și femei privind de departe: Maria Magdalena, Maria – mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosi – și Salomeea, care și mai înainte, când era El în Galileea, mergeau după El și Îi slujeau; și multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim. ‟
Drumul spre Golgota: smerenia cea mai adâncă
Domnul nu este dus ca un neputincios, ci Se dă pe Sine pentru viața lumii. Ostașii socotesc că-L scot „afară”, iar de fapt Hristos iese întru întâmpinarea morții, ca să ne scoată pe noi dintru moarte. Golgota – „Locul Căpățânii” – se face altar, iar Crucea se face scaun de împărăție, acolo unde lumea vede rușine, iar cerul vede mântuire.
Ceasul al treilea: începutul jertfei văzute
„Era ceasul al treilea” – atunci Se înalță pe Cruce Jertfa cea fără prihană. Acolo se arată, nu doar suferința trupului, ci și răbdarea Dumnezeiască: că Cel ce putea să cheme legiuni de îngeri a ales să tacă, să rabde, să împlinească dragostea până la sfârșit.
Întunericul de la ceasul al șaselea: cutremurarea făpturii
Întunericul nu este întâmplare, ci mărturie. Făptura se întristează, pământul se rușinează de păcat, lumina se ascunde, ca și cum zidirea ar spune: „Nu pot privi pe Stăpânul meu batjocorit”. Și dacă soarele s-a întunecat, cu cât mai mult se întunecă mintea omului, când își leapădă pe Dumnezeu!
„Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Strigarea aceasta înspăimântă pe cei nepricepuți, dar mângâie pe cei ce caută. Domnul rostește cuvânt de durere, ca să ia asupra Sa toată durerea omenească: singurătatea, părăsirea, frica, strigătul din adânc. El nu Se desparte de Tatăl, ci Se coboară până la capăt în amărăciunea firii noastre, ca să nu mai fie niciun suflet care să zică: „Nimeni nu mă înțelege”. Hristos a intrat și acolo.
Oțetul și buretele: batjocură și milă amestecată
Unul aleargă și-I dă să bea. Poate cu batjocură, poate cu o milă omenească, mică și tulbure. Așa e și inima omului: amestecată. Dar Domnul primește și aceasta, ca să ne arate că nu disprețuiește pe cel ce, măcar târziu, face un pas spre El.
Strigătul cel mare și darea duhului
„Scoțând strigăt mare, Și-a dat duhul.” Nu I s-a luat viața cu sila, ci El a dat-o. Și în clipa aceea, moartea începe să fie zdrobită dinăuntru. Strigătul nu este al biruinței omenești, ci al biruinței dumnezeiești: iubirea care nu se răzbună, ci mântuiește.
Catapeteasma ruptă: uşa se deschide
Catapeteasma templului, care despărțea, se rupe „de sus până jos”. Nu omul o rupe, ci Dumnezeu. Semn că zidul dintre om și Dumnezeu se sfărâmă; semn că intrarea la cele sfinte se face iarăși cu sânge, nu de țapi și viței, ci cu Sângele Mielului. Acum, prin Cruce, se deschide calea spre Împărăție.
Mărturisirea sutașului: credința născută din Cruce
Minune mare: păgânul vede și mărturisește. Nu arhiereul, nu cărturarul, ci sutașul, omul armelor, spune:
„ Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu! ”
Așa lucrează Dumnezeu: rușinează mândria „știutorilor” și ridică pe cel simplu, care vede cu inimă curată. Uneori, Crucea este cea care ne învață adevărul, când argumentele nu mai pot.
Femeile de departe: statornicia iubirii
Evanghelia nu uită pe cele ce au rămas. Când mulți s-au risipit, ele privesc „de departe”, cu inimă strânsă, dar neclintită. Iubirea lor nu face zgomot, nu cere cinste, nu se laudă. Și tocmai această statornicie smerită se face mărturie peste veacuri.
📖 Când vine întunericul peste minte și peste casă, să nu deznădăjduim: și peste Golgota s-a făcut întuneric, dar după aceea a strălucit Învierea. Când simțim părăsire, să nu fugim, ci să strigăm cu Domnul: „Dumnezeul meu…”. Când ne e rușine de păcate, să ne aducem aminte: catapeteasma s-a rupt; uşa milostivirii e deschisă.
Rugăciune
„ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit pentru mântuirea lumii, nu mă lăsa pe mine în întunericul păcatelor mele, nici în deznădejdea inimii. Rupe catapeteasma împietririi mele și deschide-mi uşa pocăinţei. Dă-mi să Te mărturisesc cu sutașul, cu credință curată: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu!” Întărește-mi pașii, ca să nu mă lepăd în vremea încercării, ci să rămân lângă Crucea Ta, cu inimă smerită și iubire statornică. Amin. ‟
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu