Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta – Rugăciunea Sfântului Sofronie

Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta

Rugăciunea Sfântului Sofronie de la Essex pentru începutul fiecărei zile

Dimineața, înainte de a ne prinde grijile și alergarea, ar fi bine să stăm câteva clipe înaintea lui Dumnezeu. Ziua încă nu s-a risipit în telefoane, drumuri, întâlniri și vorbe. Este începutul ei. Tocmai de aceea, acest început poate fi pus în mâna Domnului.

Una dintre rugăciunile Sfântului Sofronie de la Essex începe astfel:

„Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta pe care mi-ai dat-o pentru cea negrăită bunătatea Ta.”

Nu este o cerere pentru o zi ușoară. Nici pentru o zi în care toate să meargă după planurile noastre. Sfântul Sofronie cere ca faptele și cuvintele sale să fie după voia lui Dumnezeu. Cere smerenie, răbdare, dragoste, blândețe, pace, curaj și înțelepciune. Mai cere ceva, poate cel mai greu dintre toate: să nu uite nicio clipă că Dumnezeu este pretutindeni.

Rugăciunea aceasta, cunoscută și sub numele de „Rugăciune la revărsatul zorilor”, se găsește în mai multe traduceri românești. Cuvintele nu sunt întotdeauna aceleași, dar duhul ei rămâne neschimbat: ziua primită de la Dumnezeu trebuie trăită împreună cu Dumnezeu.

Ziua de astăzi ne-a fost dăruită

De obicei, omul se trezește cu mintea deja încărcată. Își amintește ce a rămas nefăcut ieri. Se gândește unde trebuie să ajungă, ce datorii are, cu cine urmează să vorbească. Uneori nici nu s-a ridicat bine din pat și grijile au început să-l împingă de la spate.

Sufletul rămâne în urmă.

Rugăciunea Sfântului Sofronie ne oprește din această grabă și ne amintește un lucru simplu: ziua aceasta nu ni se cuvine. Am primit-o. Nu știm ce va aduce și nici dacă după ea va mai urma alta.

De aceea, dimineața nu-I cerem Domnului numai să ne ajute să terminăm tot ce ne-am propus. Îi cerem să nu ne lase să ne depărtăm de El prin ceea ce vom face.

Poate avem planuri bune. Poate unele sunt făcute din mândrie, teamă sau interes. Nu le vedem întotdeauna limpede. Tocmai aici începe rugăciunea adevărată:

„Doamne, luminează ce este bun, îndreaptă ce este strâmb și oprește ceea ce mă îndepărtează de Tine.”

Nu-L chemăm pe Dumnezeu ca să pună binecuvântarea Sa peste orice dorință a noastră. Îl rugăm să ne schimbe dorințele atunci când ele nu sunt bune.

Să nu uităm că Dumnezeu este de față

În rugăciune se găsește acest cuvânt:

„În tot ceasul amintindu-mi că pretutindenea ești.”

Poate că multe greșeli nu s-ar mai săvârși dacă ne-am aminti, înainte de a vorbi sau de a lucra, că Dumnezeu este de față.

Nu am mai răspunde atât de repede când suntem supărați. Ne-am opri înainte de a arunca o vorbă care va rămâne multă vreme în inima celuilalt. Am judeca mai puțin și nu ne-am mai îngădui pe ascuns ceea ce ne-ar fi rușine să facem la lumină.

Gândul la prezența lui Dumnezeu nu trebuie să-l facă pe om să trăiască în spaimă, ca și cum Domnul ar pândi fiecare greșeală pentru a-l pedepsi. Dumnezeu nu este un supraveghetor rece. El vede căderea noastră, dar vede și lupta. Cunoaște neputința omului și aude până și rugăciunea pe care acesta abia mai are puterea să o rostească.

Să ne amintim că Dumnezeu este pretutindeni înseamnă să știm că nu suntem singuri. Nici în ispită, nici în durere, nici în clipele când mintea se întunecă și nu mai știm cum să mergem mai departe.

Asta nu înseamnă că simpla rostire a rugăciunii ne va feri automat de păcat. Putem citi dimineața cele mai frumoase cuvinte, iar o oră mai târziu să ne mâniem, să bârfim sau să nedreptățim. Rugăciunea nu este o formulă care lucrează singură.

Ea rodește când este spusă cu luare-aminte și când omul încearcă, după puterea lui, să trăiască ceea ce a cerut. Cade, se ridică, se pocăiește și o ia de la capăt. Aceasta este nevoința.

„Cu Duhul Tău cel Sfânt mă povățuiește”

Sfântul Sofronie știa cât de slabă este voința omului. Dimineața putem fi hotărâți să avem răbdare cu toată lumea, iar până la prânz să fi rănit deja pe cineva. Putem spune că iertăm, dar la prima întâlnire cu omul care ne-a greșit să simțim cum se întoarce în noi toată supărarea.

De aceea se roagă:

„Cu Duhul Tău cel Sfânt mă povățuiește întru tot lucrul și cuvântul cel bun.”

Nu cere numai să înțeleagă ce este bine. Uneori știm foarte bine ce trebuie să facem, dar nu avem puterea să facem.

Știm că ar trebui să tăcem, dar răspundem. Știm că ar trebui să iertăm, dar păstrăm rana și o hrănim. Știm că trebuie să ne rugăm, însă găsim timp pentru toate celelalte și lăsăm rugăciunea la urmă.

Sfântul Apostol Pavel vorbește despre această luptă. Omul iubește legea lui Dumnezeu, dar descoperă în sine „o altă lege”, care îl trage spre păcat. Este omul vechi, obișnuit să-și facă voia, să caute lauda, să se apere mereu și să răspundă răului cu rău.

Când spunem: „Povățuiește-mă, Doamne”, recunoaștem că nu ne putem vindeca singuri. Nu ne socotim nici puternici, nici ajunși la măsura cea bună. Cerem ajutor:

„Doamne, eu știu ce ar trebui să fac, dar nu izbutesc. Lucrează împreună cu mine și nu mă lăsa în voia neputinței mele.”

Când porunca ajunge în inimă

Într-un alt loc al rugăciunii, Sfântul Sofronie spune:

„Lege pune mie în căile poruncilor Tale și nu până la suflarea mea cea mai de pe urmă să mă înstrăinez de lumina așezămintelor Tale.”

Cuvintele amintesc de rugăciunea Prorocului David din Psalmul 118:

„Lege pune mie, Doamne, calea îndreptărilor Tale și o voi păzi pururea.”

Porunca lui Dumnezeu, nu trebuie să rămână o frază citită într-o carte. Nici o regulă pe care o împlinim numai de frica pedepsei. Ea trebuie să ajungă în inimă, să ne schimbe mintea și, cu vremea, să devină felul nostru de a trăi.

La început ne silim să nu răspundem răului cu rău. În noi încă fierbe mânia, dar ne oprim. Mai târziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, începe să slăbească și dorința de răzbunare.

La început facem milostenie fiindcă știm că aceasta este porunca Domnului. După un timp, dacă ne curățim inima, durerea aproapelui începe să ne doară cu adevărat.

Așa lucrează harul împreună cu voința omului. Încet, fără zgomot.

Ascultarea de Dumnezeu nu ne ia libertatea. Patimile ne-o iau. Omul mânios nu este liber, fiindcă mânia îl împinge unde vrea ea. Nici cel stăpânit de invidie, iubire de bani sau slavă deșartă nu este liber.

Poruncile lui Dumnezeu îl scot pe om din această robie și îl așază din nou pe calea pentru care a fost zidit.

Dreptatea noastră și voia lui Dumnezeu

Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului, tâlcuind această rugăciune, atrage atenția asupra unui lucru des întâlnit astăzi. Vorbim mult despre drepturile noastre și destul de puțin despre îndatoririle pe care le avem.

„Mi se cuvine.” „Eu am dreptate.” „Celălalt trebuie să cedeze.”

De aici pornesc multe dintre certurile din familie, dintre vecini sau dintre colegii de serviciu. Fiecare își apără locul, cuvântul și dreptatea. Nimeni nu mai vrea să facă un pas înapoi.

Asta nu înseamnă că un creștin trebuie să accepte orice abuz. Nu suntem chemați să spunem că răul este bine. Sunt împrejurări în care trebuie să spunem adevărul, să apărăm un om nedreptățit sau să oprim o faptă rea.

Totuși, una este să aperi adevărul și alta să lupți numai pentru orgoliul tău.

Iisus ne-a învățat să ne rugăm: „Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta.” Noi răsturnăm uneori rugăciunea și trăim ca și cum am spune: „Vie împărăția mea și facă-se voia mea.”

Pacea începe adesea în clipa în care omul renunță să mai aibă ultimul cuvânt. Nu întotdeauna, fiindcă uneori tăcerea ar însemna lașitate sau nepăsare. Avem nevoie de discernământ. Să știm când trebuie să vorbim și când tăcerea este mai folositoare.

Important este să nu lucrăm din ură, răzbunare sau dorința de a-l zdrobi pe celălalt.

„Să nu ascunzi de la mine fața Ta”

Sfântul Sofronie nu cere numai puterea de a împlini niște porunci. Se roagă astfel:

„Să nu ascunzi de la mine fața Ta.”

Viața creștină nu este un cod de bună purtare. În mijlocul ei nu stă o listă de reguli, ci Dumnezeul Cel viu.

Un om poate părea corect în fața celorlalți și totuși să aibă inima rece. Poate să respecte rânduieli, dar să fie plin de mândrie, judecată și lipsă de milă. Pe dinafară lucrurile par așezate, însă înăuntru Dumnezeu a rămas departe.

Sfântul Sofronie nu se mulțumește să facă fapte bune. Îl caută pe Dumnezeu Însuși. Nu vrea să piardă simțirea prezenței Lui.

Sunt și perioade în care omul se roagă fără să mai simtă mângâiere. Cuvintele par uscate, mintea fuge și inima nu mai are căldura de altădată. Dumnezeu poate îngădui asemenea clipe pentru ca noi să nu-L căutăm numai pentru stările frumoase pe care le primim în rugăciune.

Atunci se vede credința.

Nu mai spun: „Mă rog fiindcă simt pace”, ci: „Mă rog fiindcă Tu ești Dumnezeul meu, chiar dacă acum nu simt nimic.”

Rugăciunea nu se încheie dimineața

Cuvintele spuse la începutul zilei trebuie duse cu noi mai departe. La serviciu, în casă, pe stradă, în trafic, în discuțiile cu ceilalți.

Când cineva ne vorbește urât, putem spune în gând:

„Doamne, ajută-mă să nu rănesc și eu.”

Când ni se face o nedreptate:

„Luminează-mă să nu lucrez din mânie.”

Când trebuie să luăm o hotărâre:

„Nu mă lăsa să aleg din frică, mândrie sau interes.”

Iar când simțim că vorba pe care vrem să o spunem nu va face decât să aprindă cearta:

„Doamne, dacă tăcerea este mai bună, ajută-mă să tac.”

În felul acesta, rugăciunea dimineții nu rămâne o pagină citită și apoi uitată. Merge cu noi. Se face o chemare scurtă, spusă uneori numai în inimă.

Nu vom reuși de fiecare dată. Ne vom tulbura, vom uita ce am cerut și vom cădea iar în vechile obiceiuri. Important este să nu rămânem acolo.

Chiar în clipa greșelii putem să ne întoarcem:

„Doamne, iar am căzut. Iartă-mă și nu mă lăsa să merg mai departe pe calea aceasta.”

Cum arată o zi binecuvântată

O zi binecuvântată nu este neapărat o zi în care nu ni s-a întâmplat nimic rău. Poate fi o zi grea, cu necazuri, oboseală și ispite.

Este binecuvântată dacă, trecând prin toate, nu ne-am despărțit cu totul de Dumnezeu.

Poate am fost opriți la timp de la o vorbă rea. Poate am răbdat o nedreptate fără să răspundem cu aceeași măsură. Poate am găsit curajul să cerem iertare, deși mândria ne spunea să nu o facem.

Seara, privind în urmă, vom înțelege că nu puterea noastră a lucrat toate acestea. Dimineață ceruserăm ajutor. Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri.

De aceea este bine ca, înainte să intrăm în zgomotul zilei, să-I spunem:

„Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta și învață-mă să o trăiesc înaintea feței Tale.”

Nu știm ce ne așteaptă până seara. Știm însă Cine poate merge împreună cu noi.

👉   Cum să fugim de un gând păcătos?

Text alcătuit după tâlcuirea Înaltpreasfințitului Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului, la Rugăciunea de dimineață a Sfântului Sofronie de la Essex.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇