Cărțile Paralipomena (Cronici I și II) – istoria și lucrarea lui Dumnezeu

Cărțile Paralipomena – istoria văzută prin lucrarea lui Dumnezeu

Descoperă învățătura IPS Calinic Argeșeanul despre Cărțile Paralipomena, regii Saul, David și Solomon, zidirea Templului și pronia lui Dumnezeu.

Cărțile Paralipomena, cunoscute astăzi și sub numele de Cărțile I și II Cronici, reiau o parte însemnată din istoria poporului ales. Denumirea lor vine din limba greacă și poate fi înțeleasă prin expresia „cele rămase de spus” sau „lucrurile lăsate deoparte”. Ele completează relatarea din cărțile Regilor, adăugând întâmplări, genealogii și amănunte legate mai ales de Templu, preoție și cult.

Trebuie făcută însă o precizare: Septuaginta nu este întreaga Biblie, ci vechea traducere grecească a Vechiului Testament. În tradiția ↗ ei, cărțile pe care le numim astăzi Cronici au primit numele de Paralipomena. De asemenea, cele patru cărți ale Regilor din numerotarea ortodoxă corespund, în alte ediții ale Bibliei, cărților I-II Samuel și I-II Regi.

Saul – o domnie încheiată prin neascultare

După lungile genealogii care pornesc de la Adam, relatarea se oprește asupra sfârșitului tragic al regelui Saul. Scriptura nu pune căderea lui numai pe seama unei greșeli omenești, ci vorbește despre necredincioșia sa față de Dumnezeu. Saul a căutat răspuns la femeia din Endor, care chema duhurile morților, încălcând porunca dumnezeiască. Mai grav, în clipa încercării, el nu L-a căutat cu adevărat pe Domnul.

Istoria lui Saul rămâne un avertisment pentru orice generație. Atunci când omul refuză glasul lui Dumnezeu, începe să caute lumină în locuri întunecate. Iar ceea ce i se pare salvare îl poate conduce spre o rătăcire și mai mare.

David, chipul regelui credincios

În contrast cu Saul, David ↗ este înfățișat ca model al regelui credincios. Cronicarul nu insistă asupra căderilor sale, cunoscute din celelalte cărți biblice, ci asupra lucrării prin care a pregătit zidirea Templului din Ierusalim ↗.

David nu a ridicat el însuși Templul, dar a strâns materiale, a rânduit slujirea leviților și a cântăreților și i-a încredințat lui Solomon planul lucrării. În jurul Casei lui Dumnezeu, regele a așezat o rânduială menită să păstreze rugăciunea și unitatea poporului.

Această prezentare nu înseamnă că Scriptura ascunde slăbiciunile lui David. Ele sunt mărturisite limpede în alte locuri. Autorul Cronicilor urmărește însă o anumită latură a vieții sale: pocăința, credința și slujirea. David devine astfel chipul regelui care nu trăiește numai pentru sine, ci pregătește o lucrare pe care o va împlini generația următoare.

Este o lecție și pentru noi. Nu toate roadele ostenelilor noastre vor fi văzute în timpul vieții. Uneori, Dumnezeu ne cheamă să punem temelia, iar altora le încredințează zidirea.

Solomon și sfințirea Templului

Un loc important îi este acordat regelui Solomon. Șase capitole din Cartea a doua Paralipomena sunt legate de zidirea și sfințirea Templului.

Momentul culminant este rugăciunea lui Solomon ↗. Regele recunoaște că Dumnezeu nu poate fi cuprins nici de ceruri, cu atât mai puțin de o clădire făcută de mâini omenești. Totuși, el Îl roagă să privească spre acel loc și să asculte rugăciunile poporului.

Templul nu este prezentat ca un simplu monument al puterii regale. El este locul întâlnirii dintre Dumnezeu și omul care vine cu pocăință, mulțumire și nădejde. Strălucirea clădirii nu are valoare fără credincioșia inimii.

Dumnezeu lucrează și prin istorie

Înaltpreasfințitul Părinte Calinic ↗ observă că gândirea autorului are puternice nuanțe profetice. Evenimentele politice nu sunt privite doar ca rezultate ale ambițiilor omenești. În lectura teologică a Cronicilor, chiar și conducătorii străini pot deveni, fără să înțeleagă pe deplin, unelte ale proniei dumnezeiești.

Faraonul Neco al Egiptului, Nabucodonosor al Babilonului și Cirus al Persiei apar în momente hotărâtoare. Prin unii vine mustrarea unui popor care se îndepărtase de Dumnezeu; prin altul se deschide drumul eliberării din robie și al întoarcerii la Ierusalim.

Aceasta nu înseamnă că orice război sau faptă a unui conducător trebuie declarată automat „voia lui Dumnezeu”. Cărțile Cronicilor oferă o interpretare teologică a unor evenimente concrete din istoria biblică. Mesajul lor este că răul și căderea omului nu pot anula planul mântuitor al lui Dumnezeu.

Cine a scris Cărțile Cronicilor?

Autorul nu își spune numele. Tradiția și unii exegeți au considerat că ar putea fi preotul și cărturarul Ezdra, iar preocuparea pentru Templu, leviți și cult arată că scriitorul cunoștea foarte bine viața religioasă a poporului. Totuși, această atribuire rămâne o ipoteză, nu o certitudine.

Redactarea este așezată în perioada de după robia babiloniană, în epoca persană sau la începutul celei elenistice. Cartea se încheie cu edictul lui Cirus, prin care evreilor li se permite întoarcerea și reconstruirea Templului. Întreaga lucrare a fost concepută inițial ca o singură carte și a fost împărțită ulterior în două părți.

Trecutul, școală pentru suflet

Cărțile Paralipomena nu sunt o simplă repetare a unor întâmplări cunoscute. Ele privesc trecutul pentru a descoperi în el chemarea lui Dumnezeu.

Saul ne arată unde poate duce neascultarea. David ne învață să pregătim cu credință ceea ce poate vor împlini alții. Solomon ne amintește că orice zidire văzută rămâne goală dacă nu este însoțită de rugăciune. Exilul descoperă urmările îndepărtării de Dumnezeu, iar edictul lui Cirus vestește că pedeapsa nu este ultimul cuvânt: după cădere poate veni ridicarea, după robie – eliberarea, iar după risipire – întoarcerea acasă.

Cronicile ne cheamă, așadar, să nu citim istoria numai ca pe o înșiruire de regi, lupte și imperii. Dincolo de toate se află chemarea stăruitoare a lui Dumnezeu, Care mustră, îndreaptă, iartă și redeschide drumul întoarcerii.

Articol realizat pe baza cuvântului de învățătură publicat de Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului. Contextul privind structura și temele cărților a fost verificat și în prezentarea Cărților Cronicilor.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇