Cine este adevărata rudă a lui Hristos?

Cine este adevărata rudă

Cine este adevărata rudă - Matei 12, 46-50; 13, 1-3: Hristos arată că adevărata rudenie cu El se naște din ascultarea de voia Tatălui.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 12, 46-50; 13, 1-3 ) 

În vremea aceea, vorbind Iisus mulțimilor, iată mama și frații Lui stăteau afară, căutând să-I vorbească. Cineva I-a zis: Iată, mama Ta și frații Tăi stau afară, căutând să-Ți vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei? Și întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea și frații Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri, acela Îmi este frate și soră și mamă. În aceeași zi, ieșind Iisus din casă, ședea lângă mare. Și s-au adunat la El mulțimi multe, încât intrând în corabie ședea în ea și toată mulțimea stătea pe țărm. Și le-a grăit lor multe, în pilde.

Locul acesta din Evanghelia după Matei poate să ne pună puțin pe gânduri. Mântuitorul vorbea mulțimilor, iar mama și frații Lui stăteau afară și voiau să-I vorbească. Cineva Îi spune lucrul acesta. Iar Domnul răspunde cu un cuvânt care, la prima vedere, parcă taie: „Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei?”

Apoi Își întinde mâna către ucenici și zice: „Iată mama Mea și frații Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate și soră și mamă.”

Domnul nu Se leapădă de Maica Domnului și nu micșorează cinstea ei. Cum ar putea face una ca aceasta, El, Care pe Cruce, în durerea cea mare, o încredințează ucenicului iubit?

Aici nu e dispreț față de familie. Este o ridicare a minții noastre mai sus. Iisus arată că rudenia cea adevărată cu El nu se ține numai de sânge, de neam, de casă, de nume sau de obicei. Se ține de ascultarea de Dumnezeu.

Și asta ne privește pe toți.

Că și noi putem spune: sunt creștin, sunt botezat, am crescut cu icoana în casă, am avut bunici credincioși, știu rugăciuni, am fost la biserică. Bune sunt toate acestea. Să nu le disprețuim. Dar dacă inima rămâne rece, dacă viața merge tot după patimi, dacă nu vrem să ne schimbăm deloc, atunci ele nu ne folosesc cum ar trebui.

Domnul zice simplu: cel care face voia Tatălui.

Aici e greutatea.

Noi auzim Evanghelia, dar de multe ori rămânem cu ale noastre. Auzim despre iertare și tot ținem omul în inimă cu răutate. Auzim despre iubire și tot judecăm. Auzim despre smerenie și tot vrem să avem dreptate. Ne place să spunem „Doamne, Doamne”, dar când vine ceasul ascultării, ne tragem mai la o parte.

Pericopa aceasta vine după multe împotriviri față de Iisus Hristos. Fariseii Îl pândesc, Îl judecă, Îl învinuiesc, cer semn deși văzuseră destule. Domnul vorbește despre inima împietrită, despre cuvântul deșert, despre semnul lui Iona, despre omul din care iese duhul necurat, dar care rămâne gol pe dinăuntru. Și după toate acestea vine cuvântul despre mama și frații Lui.

Nu e pus acolo fără rost.

Ni se arată că omul poate fi aproape cu trupul și totuși departe cu inima. Poate să stea lângă cele sfinte, dar să nu se lase schimbat de ele. Și, dimpotrivă, cel care ascultă de Dumnezeu, chiar dacă pare mic, necunoscut, nebăgat în seamă, acela se face apropiat lui Hristos.

Trebuie lămurit și lucrul acesta, ca să nu se nască vreo rătăcire: în înțelegerea ortodoxă, „frații Domnului” nu sunt alți fii ai Maicii Domnului. Biserica a păstrat din vechime credința că Maica Domnului a rămas pururea Fecioară. Cuvântul „frați”, în limbajul biblic, poate însemna și rude apropiate, oameni din același neam, nu numai frați născuți din aceeași mamă.

Dar cuvântul Evangheliei merge mai departe. Iisus nu dărâmă familia, ci o așază la locul ei. Familia este binecuvântare, dar nu este mai mare decât Dumnezeu. Rudenia este dar, dar nu poate sta deasupra voii lui Dumnezeu.

Sunt case unde omul vrea să se roage și ceilalți râd de el. Sunt familii unde cineva vrea să postească și este luat peste picior. Sunt oameni care vor să se întoarcă la spovedanie, la biserică, la o viață mai curată, și aud imediat: „Te-ai schimbat”, „te-ai zăpăcit”, „ai luat-o prea în serios”.

Și ce să facă omul atunci? Să lase pe Hristos, numai ca să nu supere lumea?

Nu. Dar nici să se certe. Nici să se fălească. Nici să-i privească pe ceilalți de sus. Să rămână cu Dumnezeu, liniștit, cu blândețe, cu răbdare. Să meargă înainte.

Adevărata rudă a lui Hristos este omul care Îl ascultă. Nu omul fără căderi, că acela greu se găsește. Ci omul care cade și se ridică. Omul care își vede păcatul și nu se obișnuiește cu el. Omul care nu fuge de pocăință. Omul care nu face paradă din credință, ci încearcă să o trăiască: în iertare, în rugăciune, în răbdare, în milă, în tăcere bună.

Acela se apropie de Iisus Hristos. Acela se face casnic al Lui.

Și vedeți cât de frumos merge mai departe Evanghelia. În aceeași zi, Iisus iese din casă și șade lângă mare. Se adună mulțimi multe, atât de multe încât El intră într-o corabie și le vorbește de acolo. Iar prima pildă care urmează este pilda semănătorului.

Nu e întâmplător. Mai întâi Domnul spune cine Îi este rudă: cel care face voia Tatălui. Apoi arată ce fel de inimă primește cuvântul lui Dumnezeu. Unele inimi sunt ca drumul bătătorit, unde sămânța nu prinde. Altele sunt ca locul pietros, unde răsare ceva, dar nu ține. Altele sunt pline de spini, adică de griji, pofte, alergări și tulburări. Dar este și pământ bun, unde cuvântul intră, crește și aduce rod.

Aici trebuie să ne întrebăm cinstit: eu ce fel de pământ sunt?

Că nu ajunge să fim aproape de lucrurile sfinte. Poți avea icoane în casă și totuși inimă rece. Poți citi texte duhovnicești și totuși să nu ierți pe nimeni. Poți merge la biserică și totuși să nu lași Evanghelia să-ți atingă viața.

Iisus Hristos caută inima care ascultă.

Și totuși, cuvântul acesta nu trebuie să ne ducă la deznădejde. Domnul nu îl spune ca să ne izgonească, ci ca să ne cheme. Ne arată calea. Ne spune: vrei să fii al Meu? Fă voia Tatălui. Începe de unde ești. Nu cu vorbe mari, ci cu pași mici și adevărați.

Azi iartă pe cineva. Mâine oprește o vorbă rea. Poimâine roagă-te mai cu inimă. Fă o milostenie. Spovedește-te cinstit. Întoarce-te dintr-un păcat pe care îl tot amâni. Pune început bun, chiar dacă începutul e mic.

Așa se face omul rudă cu Iisus Hristos.

Nu prin neam, nu prin laudă, nu prin vorbe frumoase, nu prin mândrie că „eu sunt credincios”. Ci prin ascultare smerită. Prin credință lucrătoare. Prin inimă care primește sămânța cuvântului și o lasă să rodească.

Și poate, cu mila lui Dumnezeu, se va spune cândva și despre noi: n-a fost numai un om care a auzit Evanghelia, ci unul care a încercat să o trăiască.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇