Când cuvântul lui Dumnezeu cade în inima omului
Pilda Semănătorului ne arată cum primește omul cuvântul lui Dumnezeu: cu inimă împietrită, cu grabă, sub griji sau cu rod bun.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 13, 10-23)
În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus, ucenicii I-au zis: De ce le vorbești lor în pilde? Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele Împărăției Cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel care nu are, și ce are i se va lua. De aceea le vorbesc în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu audă, nici să înțeleagă, ca nu cumva să se întoarcă. Și se împlinește cu ei prorocia lui Isaia, care zice: «Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoșat și cu urechile aude greu și ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă, și Eu să-i tămăduiesc pe ei». Dar fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă, că mulți proroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n-au văzut, și să audă cele ce auziți voi, și n-au auzit. Voi, deci, ascultați pilda semănătorului: De la oricine aude cuvântul Împărăției și nu-l înțelege, vine cel viclean și răpește ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânța semănată lângă drum. Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul și îndată îl primește cu bucurie, dar nu are rădăcină în sine, ci ține până la o vreme și, întâmplându-se strâmtorare sau prigoana pentru cuvânt, îndată se smintește. Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi și înșelăciunea avuției înăbușă cuvântul și îl fac neroditor. Iar sămânța semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul și-l înțelege, deci care aduce rod și face: unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci.
Din Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 13, versetele 10-23. Ucenicii se apropie de Mântuitorul și Îl întreabă de ce vorbește mulțimilor în pilde. Întrebarea lor era firească. Omenește vorbind, te gândești că Domnul putea spune totul pe față, fără ocol, fără chipuri, fără asemănări. Putea să explice direct, ca să nu mai rămână loc de nedumerire.
Și totuși, Iisus alege pilda.
Nu pentru că adevărul lui Dumnezeu ar fi ascuns cu răutate. Nu pentru că Domnul ar vrea să-i țină pe oameni departe. Asta ar fi o înțelegere greșită. Dumnezeu nu Se joacă de-a ascunselea cu sufletul omului. Dar nici nu intră cu sila într-o inimă care nu vrea să se deschidă.
Pilda este pentru omul care caută. Pentru omul care nu se mulțumește cu auzul de la suprafață. Pentru omul care zice: „Doamne, nu pricep tot, dar vreau să pricep. Luminează-mă.”
De aceea, cel smerit se apropie. Întreabă. Stăruie. Se roagă. Iar cel mândru ascultă, ridică din umeri și pleacă mai departe, convins că nu i s-a spus nimic.
Aici este durerea: poți auzi Evanghelia și totuși să nu o primești. Poți sta în biserică, poți auzi cuvinte sfinte, poți vedea icoane, lumânări, slujbă, preot, cântare, și totuși inima să fie în altă parte.
Mântuitorul amintește cuvântul prorocului Isaia: oamenii aud cu urechile, dar nu înțeleg; privesc cu ochii, dar nu văd. Nu fiindcă Dumnezeu nu vrea să-i vindece, ci fiindcă inima lor s-a întărit. Iar când inima se întărește, omul nu mai primește nici doctoria, chiar dacă doctoria îi stă înainte.
Apoi Domnul tâlcuiește pilda Semănătorului.
Semănătorul este Hristos. Sămânța este cuvântul Împărăției. Iar pământul este inima omului.
Și de aici începe cercetarea noastră. Fiindcă Domnul nu spune că sămânța ar fi slabă. Nu spune că Evanghelia n-ar avea putere. Nu spune că Semănătorul ar fi vinovat. Sămânța este bună. Cuvântul lui Dumnezeu este viu. Dar nu orice pământ îl primește la fel.
Să fim sinceri: în noi se pot găsi, pe rând, toate aceste feluri de pământ.
Uneori suntem ca drumul bătătorit. Auzim cuvântul, dar nu intră în noi. Trece pe deasupra. Îl auzim la slujbă, îl citim poate într-o postare, îl ascultăm din obișnuință, dar mintea fuge în altă parte. Ba la treburi, ba la supărări, ba la telefon, ba la ce avem de făcut când ieșim din biserică.
Și atunci cuvântul nu apucă să prindă rădăcină. Cade la marginea inimii. Vine cel viclean și îl ia repede.
Nu întotdeauna prin păcate mari se pierde cuvântul lui Dumnezeu. Uneori se pierde prin grabă. Prin împrăștiere. Prin nepăsare. Prin faptul că omul aude ceva bun, se mișcă o clipă în el ceva, dar peste cinci minute intră iar în ceartă, în bârfă, în judecată, în agitație. Și s-a dus sămânța.
Alteori suntem ca locul pietros. Primim cuvântul cu bucurie. Ne aprindem repede. Zicem: „Gata, de azi mă schimb. De azi mă rog mai mult. De azi las păcatul. De azi o iau altfel.”
Și e bine că omul se aprinde pentru cele bune. Dar dacă nu are rădăcină, se stinge repede. Vine o încercare, o vorbă grea, o nedreptate, o boală, o rușine, o ispită, și omul se clatină.
Cât timp credința ne aduce liniște, o primim ușor. Dar când credința cere răbdare, tăcere, iertare, înfrânare, osteneală, atunci se vede câtă rădăcină avem.
Credința nu se verifică numai în zilele bune. Se vede mai ales când doare. Când nu primești răspunsul dorit. Când ești nedreptățit. Când trebuie să taci, deși ai putea să lovești cu vorba. Atunci se vede dacă sămânța a prins sau doar a răsărit frumos pentru o vreme.
Apoi este pământul cu spini. Și acesta seamănă mult cu viața noastră de astăzi.
Omul aude cuvântul, îl primește, poate chiar îl iubește. Nu spune că nu crede. Nu se leapădă de Dumnezeu. Nu-L batjocorește. Dar încet-încet, îl acoperă cu griji.
Grija zilei de mâine. Grija banilor. Grija casei. Grija sănătății. Grija copiilor. Grija lumii. Grija imaginii. Grija că nu ajunge, că nu are, că nu poate, că nu e destul.
Și așa cuvântul lui Dumnezeu rămâne undeva dedesubt. Nu moare dintr-odată, dar nu mai rodește.
Evanghelia spune limpede: grija acestei lumi și înșelăciunea avuției înăbușă cuvântul și îl fac neroditor.
Aici trebuie să fim atenți. Nu munca este condamnată. Nu grija firească pentru casă și familie este păcat. Omul trebuie să muncească, să poarte grijă, să fie responsabil. Dar când grija ajunge să-L scoată pe Dumnezeu din inimă, atunci ea devine spin.
La fel și banul. Banul, în sine, nu este totul. Dar înșelăciunea lui este primejdioasă. Îți promite siguranță, liniște, putere, dar dacă te lipești de el, îți răcește inima. Îți ia rugăciunea. Îți ia mila. Îți ia duminica. Îți ia pacea.
Spinii cresc încet. Azi amâni o rugăciune. Mâine lipsești de la biserică fără durere. Poimâine nu mai simți nimic când auzi Evanghelia. Și, fără să-ți dai seama, ai timp pentru toate, dar nu mai ai timp pentru Dumnezeu.
Dar Domnul nu vorbește numai despre pământ rău. Vorbește și despre pământ bun.
Pământ bun este omul care aude cuvântul și îl înțelege. Dar nu este vorba doar de o înțelegere cu mintea. Nu ajunge să spui: „Da, am priceput ideea.” În Evanghelie, înțelegerea adevărată se vede în viață.
Ai înțeles cuvântul când începi să te schimbi, chiar și puțin.
Când ierți ceva ce înainte nu puteai ierta. Când nu mai răspunzi cu răutate. Când îți vezi păcatul tău înainte de păcatul altuia. Când faci milă fără să te lauzi. Când te rogi nu doar la necaz, ci și într-o zi obișnuită. Când nu mai vrei doar să pari bun, ci începi să te smerești înaintea lui Dumnezeu.
Rodul nu este la fel la toți. Unul aduce o sută, altul șaizeci, altul treizeci. Și aici este multă mângâiere. Dumnezeu nu cere de la fiecare aceeași măsură, dar cere fiecăruia să nu rămână sterp.
Nu toți avem aceeași putere. Nu toți avem aceeași nevoință. Nu toți avem aceleași daruri. Dar fiecare poate pune un început bun. Fiecare poate curăța ceva din inima lui. Fiecare poate face un pas spre Dumnezeu.
Să nu ne amăgim însă: pământul bun nu se face de la sine. Inima trebuie lucrată. Prin pocăință. Prin spovedanie. Prin rugăciune. Prin Sfânta Liturghie. Prin răbdare. Prin tăierea voii. Prin lacrimă, când Dumnezeu o dă. Prin luptă cu păcatul, nu prin vorbe frumoase despre luptă.
De aceea, întrebarea acestei Evanghelii este: ce fac eu cu sămânța pe care o primesc?
↪ Îl las pe Iisus Hristos să intre în inimă sau Îl țin la margine?
↪ Am rădăcină sau doar emoție de moment?
↪ Am credință vie sau numai o părere bună despre credință?
↪ Îmi hrănesc sufletul sau îl sufoc sub griji?
Această Evanghelie nu ne lasă să ne ascundem. Nu ajunge să spui: „Am auzit.” Trebuie să primești. Nu ajunge să te bucuri o clipă. Trebuie să păstrezi. Nu ajunge să păstrezi o vreme. Trebuie să rodești.
Totuși, Evanghelia nu vine ca să ne arunce în deznădejde. Vine ca să ne trezească.
Hristos seamănă mai departe. Seamănă și în inima care a fost drum. Seamănă și în inima pietroasă. Seamănă și acolo unde au crescut spini. Pentru că omul se poate schimba.
Inima bătătorită se poate înmuia. Piatra se poate scoate. Spinii se pot smulge. Cu harul lui Dumnezeu și cu voia omului, pământul sterp poate ajunge pământ roditor.
Aceasta este nădejdea noastră: nu suntem siliți să rămânem cum am fost ieri. Dar nici nu ne schimbăm numai dorind frumos schimbarea. Trebuie să lucrăm. Dumnezeu dă harul, dar omul trebuie să deschidă ușa.
Să luăm aminte, așadar, la cuvântul pe care îl auzim. Fiecare Evanghelie este o cercetare a lui Dumnezeu. Fiecare cuvânt sfânt care ne atinge inima este o chemare la întoarcere. Fiecare duminică poate fi un început nou, dacă nu o lăsăm să treacă degeaba.
Să nu lăsăm nepăsarea să fure cuvântul. Să nu lăsăm împietrirea să-l usuce. Să nu lăsăm grijile să-l înăbușe.
Ci să-I cerem Domnului inimă bună. Inimă smerită. Inimă care ascultă. Inimă care nu se mulțumește cu vorbe, ci vrea să rodească.
Doamne, fă din inima noastră pământ bun pentru cuvântul Tău. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu