Grăuntele de muștar și aluatul ascuns – cum lucrează Împărăția lui Dumnezeu în om
Dintr-un grăunte mic și din puțin aluat ascuns, Hristos ne arată cum crește Împărăția Cerurilor în sufletul omului: încet, tainic, dar cu putere.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 13, 31-36)
Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția Cerurilor este asemenea grăuntelui de muștar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în țarina sa, și care este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut, este mai mare decât toate legumele și se face pom, încât vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui. Altă pildă le-a spus lor: Asemenea este Împărăția Cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată. Toate acestea le-a vorbit Iisus mulțimilor în pilde, iar fără pildă nu le grăia nimic, ca să se împlinească cele spuse prin prorocul, care zice: «Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii». După aceea, lăsând mulțimile, Iisus a intrat în casă.
Pericopa din Sfânta Evanghelie după Matei, de mai sus, ne pune înainte două pilde scurte despre Împărăția Cerurilor: pilda grăuntelui de muștar și pilda aluatului ascuns în făină. Domnul nu vorbește aici cu termeni grei. Nu le ține oamenilor o lecție pe care s-o înțeleagă numai cei învățați. Le vorbește cu lucruri pe care le aveau înaintea ochilor: sămânță, pământ, făină, aluat, creștere.
Așa lucrează Dumnezeu cu omul. Îi vorbește pe înțelesul lui, dar nu ca să-l lase la suprafață, ci ca să-l tragă mai adânc.
În același capitol, Iisus vorbise deja despre semănător, despre pământul inimii și despre grâul amestecat cu neghina. Adică despre felul în care cuvântul lui Dumnezeu cade în om și despre răbdarea cu care Dumnezeu lasă vreme de pocăință. După toate acestea, vine pilda grăuntelui de muștar. Ca și cum Domnul ne-ar spune: să nu vă speriați de începuturile mici. Să nu credeți că numai ce este mare, puternic și văzut de toți are valoare.
Grăuntele de muștar este mic. Îl poți ține în palmă și aproape că nu-l bagi în seamă. Nu pare să promită mare lucru. Dar, pus în pământ, crește. Și ajunge atât de mare încât păsările cerului vin și se odihnesc în ramurile lui.
Așa se întâmplă, de multe ori, și cu lucrarea lui Dumnezeu în om. Nu începe mereu cu ceva mare. Uneori începe cu un gând bun. Cu o rușine sfântă. Cu o lacrimă. Cu o rugăciune spusă greu, poate după multă vreme. Cu o spovedanie amânată ani întregi și făcută, în sfârșit, cu inimă tremurată. Cu o iertare rostită nu ușor, dar rostită.
Noi vrem schimbări rapide. Vrem să vedem imediat roada. Vrem să știm sigur că ne-am schimbat, că ne-am vindecat, că am biruit. Dar Dumnezeu nu lucrează după graba noastră. El pune începutul, iar omul trebuie să-l păzească.
Totuși, aici trebuie avută grijă. Nu orice lucru mic este automat de la Dumnezeu. Nu orice pornire, nu orice emoție, nu orice idee frumoasă trebuie numită „grăunte de muștar”. Uneori poate fi doar ambiția noastră. Alteori, mândrie îmbrăcată frumos. Alteori, o rătăcire pe care omul o ține drept lumină. Grăuntele din Evanghelie este sămânța Împărăției, nu orice sămânță. Este lucrarea lui Dumnezeu primită cu credință, cu smerenie și cu ascultare.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede în acest grăunte și chipul propovăduirii Evangheliei. Apostolii erau puțini. Slabi în ochii lumii. Fără armate, fără bani, fără sprijin omenesc mare. Și totuși, prin ei, Evanghelia a mers în lume. Nu pentru că ei erau puternici în felul lumii, ci pentru că Iisus Hristos lucra prin ei.
Asta ne cam pune pe gânduri. Pentru că și noi spunem repede: „Ce să mai facem? Suntem puțini. Răul e mult. Lumea nu mai ascultă. Familia se destramă. Copiii nu mai au răbdare. Oamenii nu mai vin la biserică.” Dar Dumnezeu nu lucrează numai acolo unde sunt mulți. Poate lucra și printr-un singur om care se roagă. Poate ține o casă prin răbdarea unei mame. Poate aprinde o inimă printr-un cuvânt spus la vreme. Poate ridica un om printr-o rugăciune scurtă: „Doamne, ajută-mă!”
Apoi Domnul spune și pilda aluatului. Împărăția Cerurilor este asemenea aluatului pe care o femeie îl ascunde în trei măsuri de făină, până se dospește toată frământătura.
Aici taina este și mai adâncă. Grăuntele, până la urmă, crește și se vede. Aluatul însă lucrează ascuns. Nu stă deasupra făinii. Nu se arată. Nu cere să fie lăudat. Intră în frământătură și, încet, schimbă totul.
Așa lucrează harul în suflet.
La început, omul poate să pară aproape la fel. Se roagă, dar încă se mânie. Merge la biserică, dar încă se tulbură ușor. Citește ceva duhovnicesc, dar patimile tot îl trag de mânecă. Și atunci vine deznădejdea: „La ce bun? Tot același sunt.”
Nu, nu e chiar așa.
Nu toate schimbările se văd imediat. Unele se petrec încet, în adânc. Ca aluatul. Dar trebuie să-l lași acolo. Să nu părăsești rugăciunea. Să nu fugi de Spovedanie. Să nu te rupi de Biserică. Să nu spui, după două căderi, că nu mai are rost.
Are rost. Dar nu după măsura nerăbdării noastre.
Și încă ceva: harul lui Dumnezeu nu vine doar ca să ne dea o stare plăcută. Nu vine ca să fim mai liniștiți la suprafață și atât. Nu vine să ne facă religioși de formă, cu vorbe frumoase și inimă neschimbată. Harul intră mai adânc. Dacă îl lăsăm, schimbă felul în care gândim, felul în care vorbim, felul în care iertăm, felul în care ne purtăm cu aproapele.
Dacă aluatul este adevărat, dospește toată frământătura. La fel și credința vie: nu rămâne doar în duminică dimineața. Se vede și acasă. Se vede în vorbă. Se vede în cum răspunzi când ești jignit. Se vede în felul în care îți porți bătrânii, copiii, vecinii, chiar și pe cei care te supără.
Aici se vede dacă Evanghelia a rămas doar auzită sau a început să lucreze în noi.
Mântuitorul mai spune că vorbea mulțimilor în pilde, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prorocul: „Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii.” Pilda nu este doar o povestire frumoasă. Nu este o podoabă pusă lângă învățătură. Este un fel de ușă. Omul smerit intră prin ea. Omul curios stă puțin, se miră, apoi pleacă mai departe.
La sfârșit, Evanghelia spune simplu: „După aceea, lăsând mulțimile, Iisus a intrat în casă.”
Nu e un amănunt pus la întâmplare. Mulțimile aud pilda. Ucenicii rămân aproape. Ei caută să înțeleagă. Între mulțime și ucenic este o mare deosebire. Mulțimea ascultă, se mișcă, se miră, apoi se risipește. Ucenicul rămâne lângă Hristos.
Și noi putem rămâne în mulțime. Să auzim Evanghelia, să ne placă, să spunem că e frumoasă, poate chiar s-o dăm mai departe. Dar putem face și pasul mai greu: să o lăsăm să ne atingă viața. Să ne mustre unde trebuie. Să ne lumineze. Să ne schimbe.
↪ Grăuntele de muștar ne amintește să nu disprețuim începuturile mici ale binelui.
↪ Aluatul ne amintește că lucrarea harului nu se vede mereu pe loc.
Iar casa în care intră Hristos ne cheamă să nu rămânem departe, printre ascultători, ci să ne apropiem de El.
Poate cineva spune: „Eu n-am credință mare.” Bine, dar ai măcar un grăunte? Ai un început? Ai un suspin? Ai dorința, chiar slabă, de a nu rămâne cum ești? Nu o călca în picioare. Pune-o în pământ bun. Ud-o cu rugăciune. Apăr-o de nepăsare.
Altul poate spune: „Nu văd nicio schimbare în mine.” Dar ai lăsat aluatul să lucreze? Sau îl scoți mereu prin deznădejde, prin mândrie, prin amânare, prin fuga de Dumnezeu?
Împărăția Cerurilor nu vine în om ca o haină pusă pe dinafară. Vine ca viață. Crește. Dospește. Schimbă. Încet, omul rece începe să se încălzească. Omul aspru începe să se înmoaie. Omul plin de sine începe să se smerească. Omul singur în inima lui începe să devină loc de odihnă și pentru alții.
Aceasta este taina: Dumnezeu pune în om ceva mic, dar acel mic poate purta în el veșnicia.
↪ Să nu disprețuim începutul.
↪ Să nu fugim de lucrarea ascunsă a harului.
↪ Și, mai ales, să nu rămânem doar în mulțime.
↪ Să intrăm cu Iisus Nazarineanul în casa inimii noastre.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu