Hula împotriva Duhului Sfânt – când omul numește lumina întuneric
Ce înseamnă hula împotriva Duhului Sfânt și de ce nu se iartă?
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei Matei 12, 30-37)
Zis-a Domnul: Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea; și cine nu adună cu Mine, risipește. De aceea vă zic: Orice păcat și orice blasfemie se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. Ori spuneți că pomul este bun și rodul lui e bun, ori spuneți că pomul este rău și rodul lui e rău, căci după roade se cunoaște pomul. Pui de vipere, cum puteți să grăiți cele bune, când sunteți răi? Căci din prisosul inimii grăiește gura. Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit.
Cuvintele acestei Evanghelii sunt grele și pot tulbura conștiința omului credincios: „Hula împotriva Duhului nu se va ierta ↗”. Ce înseamnă, însă, acest păcat? Este de ajuns un gând rău, o vorbă spusă la mânie sau o clipă de îndoială pentru ca omul să piardă iertarea lui Dumnezeu?
Răspunsul se află în împrejurarea în care Mântuitorul a rostit aceste cuvinte. Domnul vindecase un om demonizat, orb și mut. Minunea era vădită, dar fariseii, în loc să recunoască lucrarea lui Dumnezeu, au spus că Iisus scoate demonii cu puterea lui Beelzebul. Vedeau lumina, dar o numeau întuneric. Recunoșteau minunea, însă o puneau pe seama diavolului.
Aceasta este rădăcina hulei împotriva Duhului Sfânt: împotrivirea voită și stăruitoare față de adevărul cunoscut, până acolo încât lucrarea lui Dumnezeu este socotită lucrare demonică. Nu este o simplă neînțelegere și nici o slăbiciune trecătoare, ci împietrirea unei inimi care refuză pocăința.
De ce nu se iartă acest păcat?
Nu pentru că mila lui Dumnezeu ar avea o margine. Dumnezeu poate ierta orice păcat atunci când omul se pocăiește sincer. Zaheu a fost iertat, femeia păcătoasă a primit iertare, iar tâlharului răstignit lângă Hristos i s-au deschis porțile Raiului.
Hula împotriva Duhului Sfânt rămâne neiertată fiindcă omul respinge tocmai harul care l-ar putea conduce la pocăință. El închide ușa și nu mai voiește să primească iertarea. Sfântul Nicolae Velimirovici arată că, în această stare, omul nu numai că merge prin întuneric, ci ajunge să numească întunericul lumină. Dumnezeu nu-l mântuiește cu sila pe cel care refuză adevărul și nu dorește îndreptarea.
De aceea, omul care se teme că a săvârșit acest păcat, se căiește și caută mila lui Dumnezeu dovedește, prin însăși neliniștea sa, că inima lui nu este cu totul împietrită. Păcatul despre care vorbește Iisus Hristos presupune stăruirea conștientă în refuzul adevărului și al pocăinței.
Gura arată ce s-a adunat în inimă
După avertismentul despre hulă, Domnul vorbește despre pom și roadele lui: „După roade se cunoaște pomul ↗”. Apoi adaugă: „Din prisosul inimii grăiește gura”.
Cuvintele nu se nasc din nimic. Ele scot la iveală ceea ce s-a strâns vreme îndelungată înlăuntrul nostru. Dacă inima este hrănită cu rugăciune, smerenie și milă, vorbele ei vor aduce pace. Dacă este stăpânită de invidie, răutate și mândrie, acestea vor ieși mai devreme sau mai târziu la lumină.
De aceea ne avertizează Hristos că vom da socoteală chiar și pentru „orice cuvânt deșert”. Nu este vorba despre o tăcere posomorâtă sau despre teama de a mai vorbi, ci despre responsabilitate. O vorbă poate vindeca, dar poate și răni. Poate ridica un suflet ori îl poate împinge spre deznădejde. Poate mărturisi adevărul sau îl poate răstălmăci.
Cu Hristos nu există neutralitate
„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; și cine nu adună cu Mine risipește.”
În cele ale credinței nu putem rămâne mereu la mijloc. Să-L lăsăm pe Hristos să ne adune mintea, inima și viața, și patimile le va risipi. Fiecare gând primit, fiecare cuvânt și fiecare faptă ne apropie de Dumnezeu sau ne îndepărtează de El.
Evanghelia aceasta nu ne este dată pentru a ne arunca în spaimă, ci pentru a ne trezi. Câtă vreme omul își vede păcatul, îl mărturisește și cere iertare, calea întoarcerii rămâne deschisă. Primejdia adevărată începe atunci când nu mai numim păcatul păcat, când ne îndreptățim răul și respingem glasul conștiinței.
Să-I cerem, așadar, Duhului Sfânt să ne păzească inima de împietrire, gura de cuvinte otrăvite și mintea de răstălmăcirea adevărului. Iar când cădem, să nu fugim de Dumnezeu, ci să ne întoarcem fără întârziere la El prin pocăință.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu