Ilie și Enoh – prorocii care îl vor înfrunta pe Antihrist

Ilie și Enoh – prorocii care vor chema lumea la pocăință

Descoperă misiunea prorocilor Ilie și Enoh, cei doi martori care, potrivit Tradiției Bisericii, vor chema lumea la pocăință înaintea venirii lui Hristos.

Doi oameni ai lui Dumnezeu, păstrați pentru o misiune de la sfârșitul veacurilor

În fiecare an, la 20 iulie, Biserica Ortodoxă îl cinstește pe Sfântul și Slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul ↗, unul dintre cei mai mari proroci ai Vechiului Testament. Viața lui nu poate fi despărțită de râvna pentru adevărata credință, de rugăciunea stăruitoare și de lupta împotriva idolatriei.

Alături de Enoh, strămoșul lui Noe, Ilie ocupă un loc aparte în Sfânta Scriptură. Despre amândoi se spune că au fost luați de Dumnezeu fără să treacă prin moartea obișnuită. Tradiția Bisericii îi identifică, de aceea, cu cei doi martori despre care vorbește Apocalipsa și care vor mărturisi înaintea lumii, în vremea stăpânirii lui Antihrist.

Trebuie făcută însă o precizare: Apocalipsa nu îi numește direct pe cei doi martori. Identificarea lor cu Enoh și Ilie vine din tâlcuirea Sfinților Părinți și din Tradiția Bisericii ↗.

Ilie, omul care a stat împotriva unui regat întreg

Sfântul Ilie a trăit în secolul al IX-lea înainte de Iisus Hristos, în timpul regelui Ahab, conducătorul regatului de nord al lui Israel. Ahab, influențat de soția sa, Izabela, introdusese cultul zeului Baal și îi prigonea pe cei care rămâneau credincioși Dumnezeului celui adevărat.

Atunci s-a ridicat Ilie Tesviteanul. Nu avea armată, rang sau putere lumească. Avea însă credință și ascultare de Dumnezeu. În fața regelui, prorocul a vestit:

„Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!”

(III Regi 17, 1 ↗)

Seceta care a urmat nu a fost o răzbunare personală a lui Ilie, ci o chemare aspră la pocăință. Pământul uscat arăta starea sufletească a unui popor care se îndepărtase de Izvorul vieții.

În acea vreme, Dumnezeu l-a trimis pe proroc la pârâul Cherit. Acolo a băut apă din pârâu, iar corbii îi aduceau pâine și carne dimineața și seara. Când apa a secat, Ilie a plecat în Sarepta Sidonului, unde a fost primit de o văduvă săracă.

Femeia mai avea doar un pumn de făină și puțin untdelemn. Cu toate acestea, a ascultat cuvântul prorocului. Pentru credința ei, făina nu s-a împuținat, iar untdelemnul nu a lipsit în timpul foametei. Mai târziu, când fiul văduvei a murit, Ilie s-a rugat:

„Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!”

(III Regi 17, 21 ↗)

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, iar copilul a revenit la viață. Nu Ilie a săvârșit minunea printr-o putere proprie, ci Dumnezeu a lucrat prin rugăciunea robului Său.

Pe Muntele Carmel: „Domnul este Dumnezeu!”

După anii de secetă, Ilie s-a întâlnit din nou cu Ahab. Pentru ca poporul să înțeleagă cine este Dumnezeul cel adevărat, prorocul a chemat slujitorii lui Baal pe Muntele Carmel — nu pe Horeb, cum se afirmă uneori.

Acolo au fost pregătite două jertfe. Prorocii lui Baal au strigat ore întregi, dar nimeni nu le-a răspuns. Când a venit rândul lui Ilie, acesta a refăcut altarul Domnului și s-a rugat simplu, cerând ca poporul să cunoască adevărul.

Atunci focul coborât de la Dumnezeu a mistuit jertfa, lemnele, pietrele și apa din jurul altarului. Văzând minunea, oamenii au căzut cu fața la pământ și au strigat:

„Domnul este Dumnezeu! Domnul este Dumnezeu!”

(III Regi 18, 39 ↗)

După aceea, ploaia a venit din nou peste pământ. Relatarea vieții Sfântului Ilie și biruința credinței de pe Carmel sunt prezentate și în Calendarul Patriarhiei Române pentru 20 iulie ↗.

Dumnezeu nu era în vijelie, ci în adierea lină

Izabela a hotărât să-l omoare pe Ilie, iar prorocul a fugit în pustiu. Ajuns la capătul puterilor, s-a așezat sub un copac și a cerut să moară. Acest moment ni-l arată pe Ilie nu ca pe un personaj legendar, lipsit de slăbiciuni, ci ca pe un om adevărat, încercat de teamă și descurajare.

Dumnezeu nu l-a mustrat cu asprime. I-a trimis hrană, l-a lăsat să se odihnească și l-a întărit pentru drumul spre Muntele Horeb.

Acolo, Ilie a cunoscut o taină pe care trebuie să o învățăm și noi. A venit o furtună puternică, apoi un cutremur și un foc, dar Domnul nu era în acestea. După ele s-a auzit „susurul unei adieri line”. În acea liniște, prorocul a recunoscut prezența lui Dumnezeu.

Râvna adevărată nu înseamnă numai glas puternic și mustrare. Ea trebuie curățită prin întâlnirea cu Dumnezeu în liniște, smerenie și ascultare.

Mantia lui Ilie și chemarea lui Elisei

Ilie l-a chemat ca ucenic pe Elisei, care avea să-i continue lucrarea. Înainte ca prorocul să fie ridicat, cei doi au ajuns la Iordan. Ilie a lovit apa cu mantia, iar apele s-au despărțit.

Elisei nu a cerut „jumătate” din harul prorocului, ci „îndoită parte” din duhul lui. Expresia amintește de partea de moștenire primită de fiul întâi-născut și arată dorința lui Elisei de a fi recunoscut drept urmaș duhovnicesc al învățătorului său.

„Pe când mergeau ei așa pe drum și grăiau, deodată s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer.”

(IV Regi 2, 11 ↗)

Elisei a rămas cu mantia învățătorului. Lovind cu ea Iordanul, a trecut și el pe uscat. Atunci fiii prorocilor au mărturisit: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei!” Întregul episod poate fi citit în Cartea a IV-a a Regilor, capitolul 2 ↗.

Ridicarea lui Ilie poate fi văzută ca o preînchipuire a Înălțării Domnului ↗, dar nu trebuie confundate cele două evenimente. Ilie a fost ridicat prin puterea lui Dumnezeu; Iisus S-a înălțat prin propria Sa putere dumnezeiască.

Enoh, omul care „a umblat cu Dumnezeu”↗

Despre Enoh, Sfânta Scriptură spune puține cuvinte, dar ele cuprind o viață întreagă:

„Și a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu.”

(Facerea 5, 24 ↗)

Enoh a trăit înainte de Potop și a fost al șaptelea patriarh de la Adam pe linia lui Set. Epistola către Evrei arată că el a fost mutat prin credință, „ca să nu vadă moartea”. Iar Sfântul Apostol Iuda îl amintește ca pe unul care a prorocit venirea Domnului pentru judecată.

Misiunea lui Enoh nu s-a manifestat prin confruntări publice asemenea celor purtate de Ilie. Mărturia lui a fost însă viața trăită neîncetat înaintea lui Dumnezeu. Într-o lume care se îndrepta spre stricăciunea ce avea să aducă Potopul, Enoh a rămas credincios.

A „umbla cu Dumnezeu” înseamnă mai mult decât a vorbi despre El. Înseamnă a trăi fiecare zi sub privirea Lui, a-I cere sfatul, a-I păzi poruncile și a nu despărți rugăciunea de viață.

Ce spune Apocalipsa despre cei doi martori

În capitolul al unsprezecelea, Apocalipsa vorbește despre doi martori care vor proroci timp de 1.260 de zile, adică trei ani și jumătate. Ei vor avea putere să închidă cerul, să prefacă apele în sânge și să lovească pământul cu urgii. La sfârșitul mărturiei lor vor fi uciși de fiara care se ridică din adânc, însă Dumnezeu îi va ridica la viață.

Textul poate fi citit integral în Apocalipsa, capitolul 11 ↗.

Sfânta Scriptură îi numește doar „cei doi martori”. Totuși, Tradiția Bisericii i-a identificat cu Enoh și Ilie, deoarece amândoi au fost mutați fără să treacă prin moartea obișnuită, iar semnele celor doi martori amintesc de minunile prorocului Ilie.

Sfântul Ioan Damaschin învață că Enoh și Ilie vor fi trimiși pentru a întoarce inimile oamenilor către Iisus Hristos, vor fi omorâți de Antihrist, iar Domnul va veni din cer cu slavă și putere. Mărturia sa este redată de Doxologia – Arhiepiscopia Iașilor ↗.

Nu curiozitate despre Antihrist, ci pocăință înaintea lui Iisus

Misiunea lui Enoh și a lui Ilie nu trebuie transformată într-o povestire menită să ne înspăimânte sau să ne hrănească dorința de a calcula vremea sfârșitului. Domnul ne-a spus limpede că nimeni nu cunoaște ziua și ceasul.

Cei doi proroci vor veni nu pentru a satisface o curiozitate, ci pentru a chema lumea la pocăință. Mesajul lor este același pe care l-au rostit prorocii, Sfântul Ioan Botezătorul și Mântuitorul: întoarceți-vă la Dumnezeu cât încă mai este vreme!

Ilie ne învață să nu facem pace cu minciuna, chiar dacă ea este apărată de cei puternici. Enoh ne arată că sfințenia începe prin umblarea zilnică împreună cu Dumnezeu. Amândoi ne amintesc că istoria nu se încheie prin biruința răului, ci prin venirea în slavă a Domnului Iisus Hristos.

Întrebarea cea mai importantă nu este când vor veni Enoh și Ilie, ci dacă noi suntem pregătiți să-L întâmpinăm pe Mântuitorul. Pocăința nu trebuie amânată până la apariția unor semne înfricoșătoare. Ea trebuie începută astăzi, prin rugăciune, spovedanie, iertare și întoarcerea sinceră a inimii către Dumnezeu.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇