Înălțarea Domnului – Slava lui Hristos și făgăduința Duhului Sfânt

Înălțarea Domnului – Slava firii omenești și făgăduința Duhului Sfânt

Praznicul Înălțării Domnului

Hristos S-a Înălțat!
Adevărat S-a Înălțat!

Iubiți frați creștini,

Praznicul Înălțării Domnului este una dintre cele mai luminoase și mai adânci sărbători ale Bisericii. Nu este numai pomenirea unei minuni petrecute odinioară pe Muntele Măslinilor, ci este taina ridicării firii noastre omenești la slava cea cerească. Căci Hristos nu S-a înălțat la cer ca să Se depărteze de noi, ci ca să ne deschidă nouă calea către Tatăl.

După Învierea Sa cea de a treia zi, Domnul S-a arătat Ucenicilor vreme de patruzeci de zile, întărindu-le credința, vindecându-le frica și încredințându-i că El nu este nălucă, nu este părere, nu este amintire, ci Dumnezeu adevărat și Om adevărat, biruitor asupra morții. Sfântul Evanghelist Luca mărturisește că Înălțarea este legată de aceste arătări de după Înviere și de făgăduința trimiterii Duhului Sfânt. 

Mai înainte de Pătimirile Sale, Mântuitorul grăise Ucenicilor cuvânt greu de priceput: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu; căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi”. Pentru inima omenească, despărțirea pare lipsă; dar în iconomia lui Dumnezeu, această plecare este plinire. Domnul Se înalță, iar Duhul Sfânt Se pogoară. Fiul merge la Tatăl, iar Mângâietorul vine să locuiască în Biserică.

Înălțarea nu este sfârșitul lucrării lui Hristos, ci începutul propovăduirii apostolice. Domnul îi oprește pe Apostoli să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui. Nu-i trimite neînarmați în lume, nu-i aruncă în furtuna neamurilor fără putere de sus, ci îi pregătește ca pe niște ostași ai luminii, care vor purta nu sabie de fier, ci cuvânt de viață; nu platoșă lumească, ci harul Duhului; nu biruință prin silire, ci prin mărturisire, jertfă și sfințenie.

Pe Muntele Măslinilor, Domnul îi binecuvintează. Și tocmai pe când îi binecuvânta, S-a înălțat la cer. Ce minunată rânduială! Hristos nu pleacă mustrând, nu pleacă lăsând în urmă întuneric, nu pleacă în tăcerea unei despărțiri amare, ci pleacă binecuvântând. Ultimul gest văzut de Apostoli este binecuvântarea. De aceea, Biserica trăiește până astăzi sub mâinile ridicate ale Domnului.

Norul L-a luat de la ochii lor, dar nu L-a luat din viața lor. Căci norul nu este semn de uitare, ci semn al slavei dumnezeiești. Precum odinioară slava Domnului acoperea Cortul Mărturiei, așa acum norul slavei Îl poartă pe Hristos Cel Înviat către ceruri. Iar îngerii stau înaintea Apostolilor și le zic: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni.”

Acest cuvânt îngeresc are două înțelesuri mari. Întâi, ne spune că Hristos S-a înălțat cu trupul, nu ca o idee, nu ca o nălucire, nu ca o amintire duioasă, ci cu trupul Său cel înviat și preaslăvit. Al doilea, ne vestește că El va veni iarăși, la sfârșitul veacurilor, nu în sărăcia ieslei și nici în tăcerea Crucii, ci în slavă mare, cu îngerii Săi, ca Judecător al viilor și al morților.

Aici se află marea învățătură catehetică a praznicului: firea omenească, pe care păcatul o coborâse în țărână, Hristos o ridică la dreapta Tatălui. Cel ce S-a născut din Fecioară, Cel ce a flămânzit, a însetat, a lăcrimat, a fost scuipat, biciuit și răstignit, Acela Se înalță acum în slavă. Rănile Lui nu sunt rușine, ci podoabă împărătească. Sângele Lui nu este semn de înfrângere, ci pecete a biruinței.

De aceea, Înălțarea Domnului nu este numai bucuria cerului, ci și nădejdea pământului. Omul nu mai este sortit să rămână prizonier al morții. Trupul nu mai este disprețuit ca o haină netrebnică, ci este chemat la sfințire. Sufletul nu mai rătăcește fără liman, ci vede în Hristos calea către Împărăție.

Dar să luăm aminte: îngerii nu-i lasă pe Apostoli să rămână numai privind spre cer. Privirea spre cer este bună, dar nu ajunge dacă mâinile rămân nelucrătoare și inima nepocăită. Creștinul nu este chemat la visare sterpă, ci la mărturisire vie. A privi spre cer înseamnă a trăi pe pământ cu dor de cer; a crede în Înălțare înseamnă a nu ne mai târî sufletul prin patimi, ură, zavistie, desfrânare, lăcomie și răceală.

Domnul S-a înălțat, dar nu ne-a părăsit. El rămâne cu noi în Biserica Sa, în Sfânta Evanghelie, în Sfintele Taine, în rugăciunea curată, în lacrima pocăinței, în pâinea dată celui flămând, în iertarea oferită celui ce ne-a greșit. Hristos Cel înălțat este și Hristos Cel apropiat. El șade de-a dreapta Tatălui, dar Se coboară tainic în fiecare Sfântă Liturghie, pe Sfântul Altar.

Troparul praznicului spune cu dulceață teologică: „Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor, cu făgăduința Sfântului Duh…”. Nu tristețe le-a făcut Ucenicilor, ci bucurie. Pentru că acum ei au înțeles că Domnul nu pleacă în neputință, ci Se suie în slavă; nu Se ascunde din frică, ci împărățește; nu Se depărtează de lume, ci o cuprinde mai adânc în iubirea Sa. Textul troparului este redat în rânduiala praznicului, glasul al 4-lea. 

Și iată încă o taină: Apostolii se întorc în Ierusalim, în foișorul cel de sus, împreună cu Maica Domnului și cu femeile mironosițe. Ei nu se împrăștie, nu se risipesc, nu se lasă biruiți de neliniște. Stăruiesc în rugăciune, în așteptare, în ascultare. Așa se naște lucrarea cea mare a Bisericii: nu din grabă, nu din zgomot, nu din ambiție omenească, ci din rugăciune, unitate și pogorârea Duhului Sfânt.

De aici învățăm și noi ceva foarte trebuincios: nu orice așteptare este pierdere de vreme. Uneori Dumnezeu ne cere să rămânem în Ierusalimul nostru lăuntric, adică în locul ascultării și al rugăciunii, până când vine puterea de sus. Omul grăbit vrea să facă totul singur; omul duhovnicesc așteaptă binecuvântarea Domnului.

Înălțarea Domnului este, în Biserica noastră, și Ziua Eroilor. Nu întâmplător pomenirea celor ce s-au jertfit pentru credință, libertate și neam este legată de acest praznic. Căci jertfa curată nu coboară omul în uitare, ci îl înalță în pomenirea lui Dumnezeu. În ziua în care Hristos ridică firea omenească la cer, noi pomenim pe cei care și-au pus viața pentru aproapele, pentru țară, pentru cruce și pentru demnitatea neamului românesc. Patriarhia Română amintește că această cinstire a eroilor în ziua Înălțării a fost instituită de Sfântul Sinod în anul 1920 și întărită prin hotărârile ulterioare, iar prin Legea nr. 379/2003 Înălțarea Domnului a fost proclamată și Ziua Eroilor. 

Iubiți credincioși,

Să nu lăsăm această zi să treacă numai ca o frumoasă amintire liturgică. Să ne întrebăm fiecare: ce trebuie să se înalțe în mine? Gândul meu, care se târăște prin griji? Inima mea, care se împietrește în supărare? Rugăciunea mea, care s-a răcit? Credința mea, care se clatină? Dragostea mea, care s-a împuținat?

Hristos S-a înălțat ca să ne ridice și pe noi. Dar nu ne ridică fără voia noastră. Trebuie să-I dăm mâna prin pocăință, prin spovedanie, prin împărtășire cu vrednicie, prin iertare, prin milostenie și prin viețuire curată. Cerul nu se câștigă prin vorbe înalte, ci prin inimă smerită.

Să ne ferim, așadar, de credința numai de sărbătoare, care se aprinde dimineața și se stinge seara. Să nu fim creștini doar cu privirea spre cer, dar cu viața prinsă în noroi. Să nu spunem „Hristos S-a Înălțat!” cu buzele, iar sufletul nostru să rămână coborât în răutate. Adevărata cinstire a Înălțării este înălțarea vieții noastre către Dumnezeu.

Astăzi, Biserica ne pune înainte nu o despărțire, ci o făgăduință; nu o lipsă, ci o prezență mai adâncă; nu o încheiere, ci o chemare. Hristos Se înalță, dar ne lasă binecuvântarea Sa. Hristos Se înalță, dar ne făgăduiește pe Duhul Sfânt. Hristos Se înalță, dar ne încredințează că va veni iarăși întru slavă.

De aceea, cu inimă curată și cu nădejde neclintită, să zicem și noi:

Cel ce Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, înalță și mintea noastră de la cele pământești la cele cerești; întărește-ne în credință, aprinde-ne în rugăciune, curățește-ne de păcate și ne fă părtași bucuriei celei veșnice. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇