Incinerare sau înhumare? Cum privește Biserica trupul celui adormit
De ce Biserica Ortodoxă recomandă înhumarea și respinge incinerarea? Află temeiurile biblice, hotărârile Sfântului Sinod și excepțiile pastorale.
Când moare cineva apropiat, durerea nu lasă prea mult loc pentru gânduri așezate. Totuși, familia trebuie să ia repede hotărâri grele. Unde va fi înmormântat? Cum se va face slujba? Va fi ales mormântul sau crematoriul?
Pentru un creștin ortodox, rânduiala este înhumarea. Trupul celui adormit este pus în pământ, însoțit de rugăciunea Bisericii și de nădejdea că moartea nu are ultimul cuvânt.
Trupul nu este un lucru fără valoare
Biserica nu vede trupul ca pe o haină veche, de care omul se leapădă la moarte. Trupul face parte din persoana omenească. A fost sfințit prin Botez, a primit Sfânta Împărtășanie, a îngenuncheat la rugăciune, a muncit, a postit, a suferit și a purtat bucuriile acestei vieți.
Sfântul Apostol Pavel îl numește „templu al Duhului Sfânt”. Tocmai de aceea, nici după moarte nu este tratat cu nepăsare. Este spălat, îmbrăcat, tămâiat și așezat în mormânt cu respect. Grija aceasta nu vine dintr-un cult al trupului, ci din credința că omul întreg, cu suflet și trup, este chemat la înviere.
Dumnezeu îi spune lui Adam, după cădere:
„Pământ ești și în pământ te vei întoarce”
(Facere 3, 19).
Iar Mântuitorul vorbește despre bobul de grâu care cade în pământ și, murind, aduce roadă:
„Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”
(Ioan 12, 24).
Nu trebuie să transformăm aceste versete într-un regulament despre înmormântări. Ele spun însă ceva adânc despre felul în care creștinul privește moartea. Trupul este așezat în pământ ca o sămânță, în așteptarea învierii.
Mai este și pilda lăsată de Însuși Hristos. Trupul Domnului a fost coborât de pe Cruce, înfășurat în giulgiu și pus în mormânt. De la începuturile sale, Biserica a urmat acest chip al îngropării.
Poate focul să împiedice învierea?
Nu. Dumnezeu nu este neputincios înaintea focului și nici nu are nevoie ca fiecare os al unui om să rămână întreg pentru a-l învia.
Mulți mucenici au fost arși de prigonitori. Alți oameni au pierit în incendii, pe câmpurile de luptă, în naufragii sau în catastrofe. Unii nu au mai avut nici măcar un mormânt. Aceasta nu înseamnă că sunt lipsiți de înviere.
Învierea morților ține de puterea lui Dumnezeu, nu de starea în care se mai află trupul după sute sau mii de ani.
Așadar, problema nu este că Dumnezeu nu l-ar putea învia pe cel incinerat. Problema este alegerea voită a arderii trupului, în locul rânduielii creștine a înhumării. Biserica vede aici o îndepărtare de tradiția sa și de felul în care a mărturisit, timp de două milenii, demnitatea trupului omenesc.
Ce a hotărât Biserica Ortodoxă Română
Poziția Bisericii Ortodoxe Române nu este neclară și nici lăsată la alegerea fiecărui preot.
În anul 2012, Sfântul Sinod a menținut hotărârea din 15 iunie 1928, care fusese reconfirmată la 20 februarie 1933. Potrivit acesteia, celui care a ales din proprie voință să fie incinerat i se refuză asistența religioasă atât la înmormântare, cât și la pomenirile de după moarte.
Preotul are datoria să afle înaintea slujbei unde va fi înhumat cel decedat. El nu poate săvârși prohodirea știind că trupul urmează să fie dus la crematoriu.
Nu este o pedeapsă dată trupului celui mort și nici o lipsă de milă față de familia îndoliată. Este urmarea unei alegeri făcute în afara rânduielii pe care Biserica o mărturisește și o păstrează.
Dar dacă incinerarea s-a făcut fără voia celui mort?
Sunt și cazuri în care omul nu a cerut să fie incinerat, dar rudele au ales această cale după moartea sa. Pot exista și situații impuse de anumite împrejurări legale, financiare sau administrative.
În asemenea cazuri, familia nu trebuie să hotărască singură ce slujbă se poate face și nici să caute un preot dispus să ocolească rânduiala. Situația se aduce la cunoștința episcopiei.
Numai chiriarhul poate cerceta cazul și poate acorda, prin iconomie, o dispensă. Dacă aceasta este primită, nu se săvârșește slujba obișnuită a înmormântării, ci doar Trisaghionul cu pomenire individuală, la depunerea urnei într-o criptă.
Nu toate jurisdicțiile ortodoxe au aceeași practică pastorală
În unele jurisdicții ortodoxe din afara României există anumite îngăduințe pastorale. De pildă, cu aprobarea mitropolitului, poate fi citită o slujbă scurtă a Trisaghionului înaintea incinerării. Chiar și acolo, slujba deplină a înmormântării nu este permisă, iar familia este îndrumată să îngroape cenușa, nu să o păstreze în casă și nici să o împrăștie.
Aceste deosebiri nu schimbă însă rânduiala din Biserica Ortodoxă Română. Credincioșii români se supun hotărârilor propriului Sfânt Sinod.
Un cuvânt pentru românii plecați în străinătate
În diaspora, incinerarea este uneori prezentată drept varianta mai simplă sau mai ieftină. De aceea este bine ca omul să vorbească din vreme cu familia și cu preotul său.
Dorința de a avea o înmormântare creștinească poate fi lăsată și în scris. Pot fi notate parohia, cimitirul și persoanele care trebuie anunțate. Este bine să existe, pe cât se poate, și o sumă pusă deoparte pentru cheltuielile de înmormântare.
Nu este un semn de deznădejde să te gândești la propriul sfârșit. Este o formă de grijă față de cei rămași în urmă. Altfel, copiii pot ajunge să ia o hotărâre în grabă, poate chiar împotriva credinței și a dorinței celui adormit.
Biserica îi îndeamnă și pe preoți, și pe credincioși să ajute familiile nevoiașe, pentru ca lipsa banilor să nu devină motivul alegerii incinerării.
Creștinul nu se pregătește pentru moarte cu spaimă, ca și cum totul s-ar termina la marginea mormântului. Se pregătește cu pocăință, cu rugăciune și cu nădejde.
Trupul este pus în pământ, iar sufletul este încredințat milei lui Dumnezeu. Dincolo de despărțire rămâne mărturisirea pe care o rostim la fiecare Sfântă Liturghie:
„Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin.”
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu