Niciun proroc nu este bine primit în patria sa – Iisus în Nazaret

Când Îl cunoaștem pe Hristos doar după aparențe

(Textul din Sfânta Evanghelie după Luca 4, 22-30) 

În vremea aceea toți se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura lui Iisus și ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Și El le-a zis: Cu adevărat, îmi veți spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuți! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici, în patria Ta. Și le-a zis: Adevărat zic vouă că niciun proroc nu este bine primit în patria sa. Și adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani și șase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul, și la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Și mulți leproși erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curățat, decât Neeman Sirianul. Și toți în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. Și, ridicându-se, L-au scos afară din cetate și L-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie; iar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de-acolo.

Locuitorii Nazaretului s-au mirat de cuvintele Domnului, dar s-au mâniat când adevărul le-a descoperit necredința

„Adevărat zic vouă că niciun proroc nu este bine primit în patria sa.”

Luca 4, 24

Fragmentul evanghelic se petrece în Nazaret, nu în Capernaum. Domnul amintește Capernaumul deoarece locuitorii Nazaretului auziseră despre minunile săvârșite acolo și așteptau ca El să facă lucruri asemănătoare și în cetatea în care crescuse.

Înaintea versetelor citite, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Iisus a intrat în sinagoga din Nazaret și a citit din prorocia lui Isaia:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor…”

Apoi a rostit un cuvânt care i-a pus pe toți pe gânduri:

„Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre.”

Cu alte cuvinte, Cel vestit de proroci Se afla înaintea lor. Mesia nu mai era doar o așteptare îndepărtată, ci venise în mijlocul poporului. Acesta este contextul întregii întâmplări din Nazaret, confirmat de textul complet al capitolului al patrulea din Evanghelia după Luca.

Aproape de Hristos, dar departe de taina Lui

La început, oamenii se miră de „cuvintele harului” care ieșeau din gura Domnului. Îl ascultă, Îl admiră, dar foarte repede mirarea lor se lovește de o prejudecată:

„Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?”

Ei nu puteau trece dincolo de ceea ce știau despre viața Lui pământească. Îl văzuseră crescând în mijlocul lor și tocmai această apropiere îi împiedica acum să-I recunoască dumnezeirea. Credeau că Îl cunosc, dar cunoșteau numai ceea ce văzuseră la suprafață.

Expresia „fiul lui Iosif” arată felul în care Iisus era cunoscut în comunitate; ea nu neagă nașterea Sa din Fecioara Maria. Problema nazarinenilor nu era lipsa informațiilor, ci închiderea inimii. Pentru ei, Cel pe Care Îl avuseseră aproape nu putea fi mai mult decât omul obișnuit pe care credeau că îl cunosc.

Și nouă ni se poate întâmpla la fel. Putem avea Biblia în casă, putem merge la biserică, putem auzi de ani întregi aceleași rugăciuni și totuși să nu-L lăsăm pe Hristos să ne schimbe. Obișnuința cu lucrurile sfinte nu înseamnă neapărat și apropiere de Dumnezeu.

„Fă și aici, în patria Ta”

Domnul cunoaște gândul ascuns al celor din sinagogă:

„Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici, în patria Ta.”

Oamenii nu-I cer o minune din credință, ci ca pe o dovadă pe care li s-ar cuveni s-o primească. În mintea lor, Nazaretul trebuia să aibă întâietate: dacă a făcut minuni în altă parte, cu atât mai mult era dator să facă și acasă.

Dar harul lui Dumnezeu nu este o răsplată acordată pe criteriul rudeniei, al originii sau al apartenenței la un anumit loc. Minunea nu este spectacol și nici probă comandată de om. Ea este lucrarea liberă a iubirii dumnezeiești și cere o inimă deschisă.

Când spune „Doctore, vindecă-Te pe Tine Însuți”, Iisus rostește proverbul pe care oamenii erau gata să I-l arunce: arată-ne mai întâi aici puterea despre care am auzit că ai arătat-o în altă parte. În spatele cererii lor se ascundea însă neîncrederea.

Văduva din Sarepta și Neeman Sirianul

Pentru a le descoperi boala sufletească, Domnul amintește două întâmplări din Vechiul Testament.

În vremea unei foamete cumplite, Sfântul Proroc Ilie a fost trimis nu la una dintre văduvele din Israel, ci la o femeie din Sarepta Sidonului. Aceasta, deși avea numai un pumn de făină și puțin untdelemn, a ascultat cuvântul prorocului. Prin credința și ascultarea ei, puținul pe care îl avea nu s-a sfârșit în timpul foametei. Mai târziu, Dumnezeu i-a înviat fiul prin rugăciunea lui Ilie, după cum istorisește Cartea a Treia a Regilor, capitolul 17.

La fel, în timpul Prorocului Elisei existau mulți leproși în Israel, dar cel vindecat a fost Neeman, un sirian. La început, acesta s-a împotrivit poruncii de a se scălda de șapte ori în Iordan. În cele din urmă s-a smerit, a ascultat și s-a curățit de lepră.

Hristos nu spune că Dumnezeu îi iubește pe străini și îi respinge pe cei din Israel. Spune ceva mult mai greu de primit: apropierea exterioară de cele sfinte nu folosește fără credință, smerenie și ascultare. Văduva și Neeman nu aparțineau poporului ales, dar au primit cuvântul lui Dumnezeu. Cei din Nazaret Îl aveau înaintea ochilor pe Mesia și totuși nu voiau să creadă.

De la admirație la mânie

Câtă vreme cuvintele lui Iisus le-au plăcut, nazarinenii L-au admirat. Când însă adevărul le-a atins mândria, admirația s-a transformat în furie.

L-au scos din cetate și L-au dus până la marginea muntelui, voind să-L arunce în prăpastie. Textul evanghelic nu explică felul în care Domnul a trecut prin mijlocul lor. Ne spune doar atât: „El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de-acolo.”

Este una dintre cele mai tulburătoare imagini ale Evangheliei: Hristos trece prin mijlocul oamenilor care L-au ascultat, s-au mirat de El, dar au refuzat să primească adevărul. Îl scot afară din cetate pentru că nu le confirmă pretențiile și nu Se supune așteptărilor lor.

Adevărul este primit cu bucurie numai câtă vreme nu ne cere să ne schimbăm. Când ne descoperă mândria, invidia ori necredința, suntem ispitiți să-l alungăm. Uneori nu vrem un Dumnezeu Care să ne vindece, ci unul care să ne dea dreptate.

Hristos nu ne datorează minuni

Evanghelia aceasta ne întreabă cu sinceritate: Îl primim pe Hristos așa cum este sau numai atât timp cât face ceea ce așteptăm de la El?

Putem cere și noi: „Doamne, dacă ai ajutat pe altcineva, de ce nu faci și pentru mine?” Rugăciunea durerii este firească, dar se poate amesteca ușor cu invidia și cu pretenția. Credința adevărată nu-L pune pe Dumnezeu la încercare și nu transformă minunea într-un drept personal.

Văduva din Sarepta a oferit din puținul ei. Neeman și-a biruit mândria și a ascultat. Nazarinenii, în schimb, au cerut dovezi și s-au mâniat când au fost mustrați.

Nu este suficient să ne minunăm de cuvintele lui Iisus. Trebuie să le lăsăm să intre în inimă, chiar și atunci când ne dor. Cuvântul Domnului nu vine să ne măgulească, ci să ne vindece. Iar începutul vindecării este recunoașterea smerită a propriei noastre necredințe.

Doamne Iisuse Hristoase, izbăvește-ne de mândria celor care cred că Te cunosc, dar nu Te ascultă. Dă-ne smerenia văduvei din Sarepta și ascultarea lui Neeman, ca să primim cu credință cuvântul Tău și să nu Te alungăm din inimile noastre. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇