Nu mâinile nespălate îl spurcă pe om, ci inima nepocăită
Iisus Hristos ne arată că adevărata necurăție nu vine din afară, ci din inimă. O tâlcuire despre fățărnicie, pocăință, post și curățirea sufletului.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 15, 12-21)
În vremea aceea, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis: Știi că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat? Iar El, răspunzând, a zis: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu Cel Ceresc va fi smuls din rădăcină. Lăsați-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor; și, dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Lămurește-ne nouă pilda aceasta. El a zis: Acum și voi sunteți nepricepuți? Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și apoi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, blasfemii. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om. Și, ieșind de acolo, a plecat Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului.
Hristos nu osândește curățenia, ci evlavia rămasă numai la suprafață
„Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om.”
Totul începe de la spălarea mâinilor înainte de masă. Un lucru firesc pentru noi și, desigur, folositor. Numai că fariseii nu veniseră la Domnul ca să vorbească despre igienă. Nici nu erau îngrijorați pentru sănătatea ucenicilor.
Îi tulbura faptul că aceștia nu împlineau spălarea rituală păstrată prin „datina bătrânilor”. Pentru ei, un asemenea gest ajunsese atât de important, încât aproape că hotăra cine este curat și cine nu înaintea lui Dumnezeu.
Aici era rana adevărată.
Omul putea să poarte în el răutate, mândrie, nedreptate și dispreț față de aproapele, dar să fie mulțumit că împlinise întocmai o rânduială văzută. Se îngrijea de mâini, dar nu se mai întreba ce se petrece în inimă.
Iisus merge direct la rădăcină:
„De ce și voi călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră?”
Fariseii luaseră anumite obiceiuri omenești și le ridicaseră deasupra poruncii lui Dumnezeu. Domnul le dă chiar un exemplu dureros. Sub pretextul că anumite bunuri fuseseră închinate lui Dumnezeu, unii se socoteau dezlegați de datoria de a-și ajuta părinții.
La vedere, păreau evlavioși. În realitate, tocmai porunca iubirii rămânea neîmplinită.
Așa se întâmplă ori de câte ori forma ajunge mai importantă decât omul. Se păstrează gestul, dar se pierde mila. Se spune rugăciunea, însă inima rămâne rece. Se apără obiceiul, iar porunca lui Dumnezeu este lăsată deoparte.
Nu orice obicei vechi este și sfânt
Cuvintele Domnului nu trebuie înțelese ca o osândire a Sfintei Tradiții. Ar fi o greșeală.
Sfânta Tradiție este viața și credința Bisericii, păstrată de la Apostoli și mărturisită de Sfinții Părinți. Hristos nu vorbește împotriva acesteia. El mustră obiceiul omenesc care ajunge să se ridice împotriva poruncii lui Dumnezeu.
Nu tot ce este vechi devine sfânt numai prin trecerea timpului. Și o greșeală poate fi repetată multă vreme. Și un obicei fără folos poate fi apărat cu înverșunare, mai ales când oamenii s-au deprins cu el.
Întrebarea nu este doar: „Așa s-a făcut dintotdeauna?”
Mai trebuie să ne întrebăm: ne apropie acel lucru de Hristos? Ne face mai smeriți, mai milostivi și mai atenți la suferința celuilalt? Ne ajută să ne vedem păcatele sau ne dă numai prilejul să cercetăm greșelile altora?
Un obicei bun îl ajută pe om să trăiască porunca. Un obicei rău se pune în locul ei.
De multe ori ne este mai ușor să apărăm o formă decât să ne schimbăm viața. Forma nu ne cere întotdeauna pocăință. Poate fi împlinită mecanic, fără luptă lăuntrică. Inima însă nu se curăță atât de simplu.
„Sunt călăuze oarbe orbilor”
După ce aud cuvintele Domnului, fariseii se scandalizează. Ucenicii observă tulburarea și vin să-I spună:
„Știi că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat?”
Poate că se așteptau ca Iisus să-Și îndulcească vorbele. Erau totuși oameni cu trecere, conducători religioși, cunoscători ai Legii. Domnul însă nu retrage nimic:
„Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu Cel Ceresc va fi smuls din rădăcină.”
O învățătură greșită poate prinde rădăcini în mintea multor oameni. Poate fi repetată ani la rând și apărată de persoane respectate. Aceasta nu o face adevărată.
Ceea ce nu vine de la Dumnezeu nu poate rămâne pentru totdeauna.
Apoi Hristos rostește unul dintre cele mai aspre cuvinte ale acestei pericope:
„Lăsați-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor.”
Nu este primejdios numai să nu vezi drumul. Mai rău este să nu vezi și să te așezi în fruntea altora, încredințat că le cunoști calea. Iar cel care urmează fără să cerceteze poate cădea în aceeași groapă cu cel care îl conduce.
De aceea, credința nu înseamnă să primim orice cuvânt numai fiindcă a fost rostit apăsat sau îmbrăcat în vorbe religioase. Nu orice om care vorbește despre Dumnezeu Îl și cunoaște. Nu orice glas sever apără adevărul. Nu orice îndrumare, chiar dacă sună evlavios, duce spre Mântuitorul.
Este nevoie de discernământ. De rugăciune. De raportarea la Evanghelie și la învățătura Bisericii. Dar și de smerenia de a spune, atunci când nu înțelegem:
„Lămurește-mă!”
Petru tocmai aceasta face:
„Lămurește-ne nouă pilda aceasta.”
Nu încearcă să pară mai priceput decât este. Nu ascunde faptul că n-a înțeles. Întrebarea lui sinceră valorează mai mult decât siguranța gălăgioasă a fariseilor.
Omul care întreabă cu smerenie mai poate fi luminat. Cel convins că le știe pe toate se închide singur în orbirea lui.
Murdăria pe care apa nu o poate spăla
Domnul le explică ucenicilor că mâncarea intră în trup, este mistuită și apoi eliminată. Ea nu ajunge în suflet și nu poate face din om un păcătos.
Adevărata necurăție vine dinăuntru:
„Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, blasfemii.”
Răul nu începe, de obicei, cu fapta văzută. Începe cu un gând primit și păstrat.
Mai întâi îl lăsăm să intre. Apoi îl întoarcem pe toate părțile. Îl hrănim, îl îndreptățim și, uneori, ajungem chiar să-l numim adevăr. Abia după aceea gândul se face vorbă, hotărâre și faptă.
O vorbă grea, spusă la mânie, nu apare întotdeauna din nimic. Uneori ea scoate la lumină supărări vechi, ținute multă vreme în inimă. Minciuna poate ascunde frica, interesul sau dorința de a părea altfel decât suntem. Judecarea aproapelui descoperă adesea mândria. Batjocura arată că iubirea s-a răcit.
Ceea ce iese din gură ne descoperă.
Putem să ne alegem cu grijă cuvintele atunci când suntem priviți. Putem părea liniștiți și binevoitori. Dar vine și clipa în care suntem contraziși, nedreptățiți ori răniți. Atunci se vede mai limpede ce am strâns în inimă.
Domnul nu ne cere doar un limbaj frumos. Ne cheamă să curățim izvorul din care pornesc cuvintele.
Putem ține limba în frâu pentru o vreme. Dacă înăuntru rămân însă invidia, mânia, răutatea și slava deșartă, ele vor găsi cândva o ieșire. Poate printr-un cuvânt. Poate prin tăcerea disprețuitoare. Poate printr-o judecată spusă sub chipul grijii față de adevăr.
Pocăința nu înseamnă doar să reparăm ceea ce se vede. Înseamnă să-I arătăm lui Dumnezeu și ceea ce ascundem de ceilalți, uneori chiar și de noi înșine.
Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția asupra acestei răsturnări: omul se îngrijește să vină cu haine curate și cu mâinile spălate, dar nu se frământă la fel de mult pentru curăția sufletului. Nu curățenia trupului este condamnată, ci oprirea la ea, ca și cum aceasta ar fi de ajuns înaintea lui Dumnezeu.
Evanghelia nu ne îndeamnă să renunțăm la igienă
Cuvintele „a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” nu înseamnă că spălarea mâinilor ar fi inutilă. Este firească și necesară pentru sănătatea trupului.
Domnul vorbește despre altceva: despre necurăția sufletului.
Apa poate îndepărta murdăria de pe mâini, dar nu poate spăla invidia. Săpunul nu curăță ura. Nicio spălare rituală nu poate înlocui pocăința, iertarea și împăcarea cu aproapele.
Nici postul nu este desființat prin această Evanghelie. Iisus Însuși a postit și i-a învățat pe ucenici să postească fără fățărnicie.
Problema apare atunci când omul păstrează rânduiala mesei, dar uită pentru ce postește. Se abține de la anumite bucate, însă nu se abține de la răutate. Își cercetează atent farfuria, dar nu și cuvintele.
Poți să nu mănânci carne și, în același timp, să sfâșii cinstea unui om prin bârfă. Poți să ții toate zilele de post, dar să nu ierți. Poți să ai mâinile curate și să porți în inimă o mânie veche.
Aceasta nu face postul inutil. Arată doar că postul adevărat trebuie să ajungă mai adânc decât stomacul.
Rânduielile trupești ne sunt de folos atunci când sprijină lucrarea sufletului. Postul trebuie să ne facă mai treji, nu mai aspri. Rugăciunea trebuie să ne apropie de Dumnezeu, nu să ne dea impresia că suntem mai buni decât ceilalți. Nevoința trebuie să nască smerenie, nu dispreț.
Când rămâne numai forma, credința se poate preface într-un decor frumos, dar fără viață.
Ce ar trebui să spălăm mai întâi?
Mâinile le spălăm de mai multe ori pe zi. Vedem praful și murdăria de pe ele. Cu inima este mai greu. Murdăria ei nu se arată întotdeauna la vedere.
Uneori nici nu vrem s-o vedem.
Evanghelia ne pune înainte câteva întrebări de care nu ne putem ascunde:
Ce iese din gura mea când cineva mă contrazice?
Cum vorbesc despre omul care m-a supărat?
Mă bucur sincer când altuia îi merge bine?
Spun adevărul ca să-l ajut pe celălalt sau îl folosesc drept armă?
Îmi apăr cu ușurință propriile greșeli, dar le judec fără milă pe ale aproapelui?
Întrebările acestea dor. Tocmai de aceea sunt folositoare.
Adevărata curățire începe când nu mai aruncăm vina numai asupra celorlalți și avem curajul să privim în noi. Nu ajunge să spunem: „Îmi pare rău”, dacă nu încercăm să îndreptăm răul. Pocăința se vede în spovedanie sinceră, în rugăciune, în cererea iertării și în lupta de a nu cădea iarăși în aceeași greșeală.
Iisus nu ne cere să alegem între mâini curate și inimă curată. Amândouă sunt bune, însă nu au aceeași greutate.
Mâinile se spală cu apă.
Inima se curăță prin harul lui Dumnezeu, prin mărturisirea păcatelor, prin iertare și prin iubire.
La Judecată nu vom fi întrebați cât de bine am știut să păstrăm aparențele. Se va vedea ce am purtat în noi și ce am lăsat să iasă din inima noastră: adevăr sau minciună, milă sau cruzime, iertare sau ură.
Doamne, curățește-ne inima de gândurile rele. Păzește-ne limba de judecată, de minciună și de cuvântul care rănește. Nu ne lăsa să ascundem răutatea sub înfățișarea evlaviei, ci dă-ne pocăință adevărată, inimă smerită și dragoste față de aproapele. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu