Cartea Tedeumului — Slujba de Mulțumire Ortodoxă & Imnul „Te Deum Laudamus” | Rugăciune Pentru Toți

Cartea Tedeumului — Glasul de Mulțumire al Bisericii Descoperă tâlcul duhovnicesc al Cărții Tedeumului, slujba de mulțumire a Bisericii Ortodoxe, rânduiala sa și imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, cu rol în rugăciuni de început de an, hramuri și momente de recunoștință. Cartea de Tedeum este una dintre sfintele cărți de slujbă ale Bisericii, cea ce adună în paginile sale glasul de mulțumire al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Întru mijlocul acestei cărți strălucește imnul cel mare și veșnic, care se grăiește cu cinste și evlavie: „Te Deum laudamus” — „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” , imn al Sfintei Creștinătăți, în tradiție atribuit preasfinților ierarhi Ambrozie al Milanului și Augustin de Hipona . În cultul ortodox românesc, slujba de Tedeum este rânduită nu numai ca o rugăciune de mulțumire plină de evlavie, ci și ca o cerere smerită către Dumnezeu, Cel ce toate le dă cu larghețe și milă. Această slujbă se săvârșește la începutul anului, la sărbătorir...

Sfânta Veronica, femeia vindecată de Hristos prin credință

Sfânta Veronica, femeia vindecată prin credință

„Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit”


Biserica o pomenește la 12 iulie pe Sfânta Veronica, numită în unele izvoare și Berenice. Vechea tradiție creștină o identifică cu femeia care suferea de scurgere de sânge și pe care Mântuitorul a vindecat-o. Evanghelia nu-i spune numele, dar păstrează întâlnirea ei cu Iisus în relatările Sfinților Evangheliști Matei, Marcu și Luca.

De doisprezece ani purta această boală. Nu era numai o suferință trupească. Potrivit Legii Vechi, starea ei o făcea necurată din punct de vedere ritual, iar acest lucru o ținea departe de ceilalți. Sfântul Evanghelist Marcu spune că mersese la mulți doctori și își cheltuise averea, însă îi era tot mai rău.

Când a auzit despre Iisus, s-a apropiat de El prin mulțime. Nu a îndrăznit să-I vorbească în fața tuturor. Își spunea doar în gând:

„Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă.”

S-a atins de poala veșmântului Său și, în aceeași clipă, curgerea sângelui s-a oprit.

Sfânta Veronica, femeia vindecată de Hristos prin credință

Iisus Hristos S-a întors și a întrebat cine L-a atins. Nu pentru că nu ar fi știut, ci pentru ca femeia să nu plece ascunsă și înspăimântată. A chemat-o înaintea tuturor, iar ea a mărturisit ce se petrecuse.

Atunci Domnul i-a spus:

„Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit.”

Și femeia s-a vindecat chiar din ceasul acela.

Pentru Hristos, ea era „fiică”

Cuvântul acesta trebuie ascultat cu luare aminte: „fiică”.

Pentru cei din jur era femeia bolnavă și necurată, omul de care trebuia să te ferești. Hristos însă nu a îndepărtat-o și nici nu a certat-o fiindcă se apropiase pe ascuns. A privit-o ca pe un copil al lui Dumnezeu, rănit și înfricoșat, care venise să caute ajutor.

După Lege, atingerea ei putea să-l facă necurat pe cel atins. În apropierea lui Iisus s-a petrecut însă altceva. Neputința femeii nu s-a lipit de Domnul, ci puterea Lui vindecătoare a trecut asupra ei.

Așa privește Dumnezeu omul. Lumea vede boala, căderea sau trecutul și pune repede o pecete. Hristos vede credința ascunsă sub ani de durere și spune: „Fiică”.

Vindecarea nu i-a redat numai sănătatea. A scos-o din izolare și i-a dat înapoi locul printre oameni. Cea care venise cu frică a plecat în pace, după ce Însuși Fiul lui Dumnezeu o numise fiică.

Nu haina a săvârșit minunea

În jurul Mântuitorului erau mulți oameni. Se îmbulzeau și se atingeau de El, dar numai femeia aceasta s-a apropiat cu încredințarea că în Hristos se află izbăvirea ei.

Credința nu este o formulă prin care omul Îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească dorințele. Înseamnă să vii la Iisus atunci când nu mai găsești sprijin în tine. Să-I aduci boala, rușinea și neputința pe care ai ascuns-o de oameni.

Veronica nu a rostit o rugăciune lungă. A avut un singur gând: „Numai să mă ating de El.

Uneori, rugăciunea cea mai adevărată încape în câteva cuvinte rostite din adâncul inimii.

Această întâmplare nu ne îndeamnă să disprețuim medicina sau ajutorul doctorilor. Ne arată însă că omul nu trebuie să-și piardă nădejdea în Dumnezeu atunci când suferința se prelungește și puterile lui slăbesc.

Mărturia despre cetatea Paneas

Tradiția spune că Sfânta Veronica era din Cezareea lui Filip, numită și Paneas, aflată aproape de Muntele Hermon.

Eusebiu de Cezareea amintește în „Istoria bisericească” o tradiție locală potrivit căreia femeia vindecată de scurgerea sângelui era din această cetate. În vremea lui, localnicii încă îi arătau casa. Tot acolo se afla un monument din bronz, despre care se spunea că înfățișa o femeie îngenuncheată înaintea Mântuitorului. Eusebiu mărturisește că văzuse el însuși acea reprezentare.

Nu cunoaștem multe lucruri sigure despre restul vieții Sfintei Veronica. Nu este cinstită pentru o biografie bogată în întâmplări, ci pentru credința cu care s-a apropiat de Hristos și pentru vindecarea primită.

Atât ne spune tradiția veche și atât este de ajuns. Nu avem nevoie să umplem ceea ce lipsește cu istorii nesigure.

A șters Veronica fața Mântuitorului?

În evlavia populară apuseană există și povestirea unei femei numite Veronica, care I-ar fi întins lui Hristos o pânză pe drumul Golgotei, pentru a-I șterge fața. Potrivit acelei tradiții, chipul Domnului s-ar fi întipărit pe pânză.

Această scenă nu apare în cele patru Evanghelii. Ea s-a răspândit mai târziu, mai ales în Apus. Izvoarele ortodoxe fac deosebire între Veronica-Berenice, femeia vindecată de scurgerea sângelui, și Veronica din tradiția Drumului Crucii.

Nici pânza din această povestire nu trebuie confundată cu Sfânta Mahramă cinstită de Biserica Ortodoxă la 16 august. Tradiția Mahramei este legată de regele Avgar al Edesei și de chipul nefăcut de mână al Mântuitorului, trimis acestuia spre vindecare.

Putem aminti povestirea despre drumul Golgotei ca pe o tradiție răspândită în lumea creștină, dar nu este corect să o prezentăm ca fapt consemnat în Evanghelie.

Să ne apropiem de Hristos așa cum suntem

Sfânta Veronica a vrut să se atingă de Domnul și apoi să se piardă în mulțime. Iisus a chemat-o la lumină, nu pentru a o rușina, ci pentru a-i vindeca și sufletul rănit de atâția ani de singurătate.

La fel facem și noi uneori. Ne apropiem de Dumnezeu, dar păstrăm ascunse răni, păcate și temeri pe care nu vrem să le vadă nimeni. Hristos le cunoaște. Nu ne descoperă neputința ca să ne osândească, ci ca să ne ridice.

De la Sfânta Veronica învățăm că o suferință îndelungată nu înseamnă că Dumnezeu ne-a uitat. Doisprezece ani au fost mulți pentru ea, dar mila Domnului a ajuns și la capătul acelor ani.

Mai învățăm să nu judecăm omul după boala sau trecutul său. Cel pe care noi îl ocolim poate avea o credință mai vie decât cei care se socotesc sănătoși și drepți.

Sfânta Veronica ne cheamă să venim la Iisus Hristos acum, nu după ce vom crede că am devenit vrednici. Să venim cu tot ceea ce suntem și să nu ne pierdem nădejdea.

Domnul nu alungă inima smerită. O privește, o ridică și îi spune:

„Îndrăznește, fiică! Credința ta te-a mântuit.”

Troparul Sfintei Veronica, glasul al 8-lea

Prin tine Chipul cel Dumnezeiesc a fost păstrat în siguranță, Maică Veronica, căci luând crucea ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii, împreună se bucură, Prea Cuvioasă Maică Veronica, duhul tău.

Sfântă Veronica, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască o credință smerită și statornică, iar în vremea bolii și a încercării să nu ne pierdem nădejdea în mila Lui. AMIN.

❇❇
❇❇❇
❇❇

Comentarii