Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul – adevărul spus până la moarte
Sfântul Ioan Botezătorul l-a mustrat pe Irod fără teamă și a plătit cu viața. O meditație despre adevăr, pocăință și curajul mărturisirii.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 14, 1-13)
În vremea aceea a auzit tetrarhul Irod vestea ce se dusese despre Iisus și a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul; el a înviat din morți și de aceea se fac minuni prin el. Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat și l-a pus în temniță, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său. Căci Ioan îi zicea lui: Nu ți se cuvine s-o ai de soție. Și, voind să-l ucidă, s-a temut de mulțime, că-l socotea pe el ca proroc. Iar prăznuind Irod ziua lui de naștere, fiica Irodiadei a jucat în fața oaspeților și i-a plăcut lui Irod. De aceea, cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice-i va cere. Iar ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: Dă-mi aici, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Și regele s-a întristat, dar, pentru jurământ și pentru cei care ședeau cu el la masă, a poruncit să i se dea. Și a trimis de a tăiat capul lui Ioan în temniță. Și capul lui a fost adus pe tipsie și a fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale. Și, venind ucenicii lui Ioan, au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus. Iar Iisus, auzind, S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu; dar mulțimile, aflând, au venit după El pe jos, din cetăți.
„Nu ți se cuvine s-o ai de soție.”
Atât i-a spus Sfântul Ioan Botezătorul lui Irod. N-a încercat să-i ia tronul, nu i-a ridicat poporul împotrivă și nici nu i-a cerut socoteală pentru bogățiile sale. I-a pus înainte păcatul pe care nimeni de la curte nu îndrăznea să-l numească.
Irod o luase pe Irodiada, femeia fratelui său. Era o legătură împotriva Legii, iar Ioan nu putea trece nepăsător pe lângă ea. Ceilalți tăceau. Poate de frică, poate din interes. În preajma unui stăpânitor, adevărul se spune greu, mai ales atunci când de acel adevăr depind rangul, câștigul sau chiar viața.
Ioan însă a vorbit.
Mustrarea care cheamă la întoarcere
Sfântul Ioan nu l-a înfruntat pe Irod ca să-l umilească. Nu era mânie omenească în cuvântul lui și nici poftă de răzbunare. Mustrarea sa era o chemare la pocăință.
Uneori, dragostea nu se arată prin vorbe plăcute. Uneori trebuie să-i spui omului că drumul pe care merge îl duce la pierzare. Nu cu trufie, nu socotindu-te mai bun decât el, ci cu nădejdea că se va opri cât încă mai este vreme.
Irod știa că Ioan era un om drept. Se temea de el, îl asculta și vedea că poporul îl cinstea ca pe un proroc. Cu toate acestea, nu voia să renunțe la păcat. A ales calea mai ușoară: l-a închis pe cel care îl mustra.
Numai că, odată cu Ioan, nu putea închide și adevărul. Poarta temniței se putea fereca, dar glasul conștiinței rămânea liber.
Așa pățim și noi de multe ori. În loc să scoatem răul din viață, încercăm să îndepărtăm omul sau cuvântul care ne neliniștește. Ne supărăm pe cel care ne atrage atenția, dar păstrăm fărădelegea care ne rănește sufletul.
De la un păcat la altul
Moartea Sfântului Ioan nu a fost urmarea unei singure clipe de nebunie. Totul s-a adunat treptat.
La început a fost legătura nelegiuită dintre Irod și Irodiada. Apoi a crescut ura femeii împotriva prorocului. A venit ospățul dat de ziua lui Irod, jocul fiicei Irodiadei și jurământul nesocotit făcut în fața mesenilor. Irod i-a făgăduit fetei că-i va da orice va cere.
Îndemnată de mama sa, fata a cerut capul Sfântului Ioan Botezătorul, adus pe tipsie.
Evanghelia spune că Irod s-a întristat. Dar întristarea lui n-a schimbat nimic. A dat porunca, iar prorocul a fost ucis în temniță.
Aici se vede cât de repede poate coborî omul atunci când nu se oprește după prima cădere. Un păcat cere să fie apărat de altul. Minciuna are nevoie de încă o minciună, nedreptatea de o altă nedreptate, iar patima ajunge să ceară tot mai mult.
Irod a simțit că ceea ce face este rău. Totuși, a făcut-o.
Nu orice părere de rău este pocăință. Omul se poate întrista din pricina urmărilor și totuși să meargă înainte cu păcatul. Pocăința începe abia atunci când se oprește, mărturisește răul și schimbă drumul.
Mai mult s-a temut de oameni decât de Dumnezeu
Irod putea să refuze cererea. Jurământul său fusese nechibzuit, iar împlinirea lui însemna uciderea unui nevinovat. Un cuvânt rău dat nu devine bun doar fiindcă a fost rostit în fața martorilor. Mai bine și-ar fi recunoscut nesăbuința decât să verse sânge nevinovat.
Dar Irod s-a uitat la cei de la masă. Se temea să nu fie socotit slab, nehotărât ori lipsit de putere. A ales să păstreze aparența unui rege tare și a săvârșit fapta unui om robit de frica lumii.
Aici se află una dintre cele mai grele căderi ale sale. Nu numai desfrânarea l-a pierdut, nici doar ospățul și jurământul pripit. L-a pierdut și grija bolnăvicioasă pentru ceea ce vor spune ceilalți.
Și nouă ni se întâmplă să știm ce este drept, dar să nu facem. Ne temem să nu fim luați în râs, să nu pierdem o prietenie, un folos ori un loc între oameni. De multe ori nu păcatul ni se pare de neînvins, ci rușinea de a ne împotrivi celor din jur.
Ioan și-a pierdut viața, dar nu și-a pierdut cinstea. Irod și-a păstrat tronul, însă n-a mai avut pace.
Când a auzit mai târziu despre minunile săvârșite de Mântuitorul, s-a tulburat și a crezut că Ioan a înviat din morți. Cel ucis nu mai era în temniță, dar mustrarea lui rămăsese vie în sufletul regelui.
A mărturisi adevărul nu înseamnă a judeca
Evanghelia aceasta nu ne dă voie să ne credem procurorii tuturor. Nu orice vorbă tăioasă este mărturisire și nu orice ceartă se poartă pentru adevăr. Uneori îl rănim pe celălalt nu pentru că vrem să-l îndreptăm, ci fiindcă vrem să avem dreptate.
Sfântul Ioan nu vorbea din slavă deșartă. El nu căuta să biruiască într-o dispută, ci să salveze un suflet. De aceea, înainte de a mustra păcatul altuia, trebuie să ne cercetăm propria inimă.
Avem dragoste pentru acel om? Ne rugăm pentru el? Ne doare că se pierde sau ne bucurăm că i-am găsit greșeala?
Dacă nu avem această durere, cuvântul nostru poate fi adevărat, dar felul în care îl spunem poate răni și mai mult.
Pe de altă parte, nici iubirea nu înseamnă să numim bine ceea ce este rău. Tăcerea nu este întotdeauna pace, după cum îngăduința nu este întotdeauna milă. Sunt împrejurări în care tăcerea ajunge să-l lase pe om singur în fața prăpastiei.
O zi de post și cercetare a inimii
Biserica pomenește Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul la 29 august. Este o zi de post, dar postul nu privește numai mâncarea. El ne cheamă la înfrânare, la trezvie și la cercetarea vieții noastre.
Să ne întrebăm cât adevăr putem primi atunci când cineva ne mustră. Ne smerim sau ne mâniem? Încercăm să îndreptăm greșeala ori ne răzbunăm pe cel care a avut curajul să ne-o arate?
Irod nu l-a ucis pe Ioan numai pentru că acesta vorbise. L-a ucis fiindcă el însuși nu voia să se schimbe.
Sfântul Ioan Botezătorul a rămas de partea adevărului până la moarte. N-a îndulcit porunca lui Dumnezeu ca să-și salveze viața și nici nu și-a schimbat cuvântul când a văzut temnița înaintea sa.
Viața lui ne lasă o întrebare grea, de care nu putem fugi: atunci când adevărul începe să ne coste ceva, mai rămânem de partea lui?
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu