Sfântul Ioan Botezătorul și mărturia lui Hristos – Împărăția Cerurilor se ia prin străduință

Trimișii lui Ioan Botezătorul și mărturia lui Hristos despre cel mai mare dintre proroci

Meditație duhovnicească la Sfânta Evanghelie după Matei 11, 2-15, despre trimișii Sfântului Ioan Botezătorul, mărturia lui Hristos și lupta pentru Împărăția Cerurilor.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 11, 2-15) 

În vremea aceea, auzind Ioan în închisoare despre faptele lui Hristos, a trimis pe doi dintre ucenicii săi să-L întrebe: Tu ești Cel ce vine sau să așteptăm pe altul? Și Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce auziți și vedeți: Orbii își capătă vederea și șchiopii umblă, leproșii se curățesc și surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește. Și fericit este acela care nu se va sminti în privința Mea. După plecarea acestora, Iisus a început să vorbească mulțimilor despre Ioan: Ce ați ieșit să vedeți în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar de ce ați ieșit? Să vedeți un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci, de ce ați ieșit? Să vedeți un proroc? Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc. El este acela despre care s-a scris: «Iată, Eu trimit înaintea feței Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta». Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuși, cel mai mic în Împărăția Cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăția Cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea. Toți prorocii și Legea au prorocit până la Ioan. Și, dacă voiți să înțelegeți, el este Ilie, cel ce va să vină. Cine are urechi de auzit să audă.

Sunt locuri în Sfânta Evanghelie unde omul trebuie să se oprească puțin. Nu merge citit pe fugă, fiindcă pierzi tocmai miezul. Așa este și cu această întâmplare. Sfântul Ioan Botezătorul nu mai este acum în pustie, nu mai stă lângă Iordan, nu mai strigă înaintea mulțimilor: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!” Acum este în temniță.

Greu cuvânt: temniță. Omul care chemase poporul la pocăință ajunge legat, între ziduri reci, din pricina răutății și a fărădelegii celor mari. Dar, chiar și acolo, Ioan nu se stinge. Trupul îi este închis, însă cuvântul lui încă merge mai departe. Și, auzind despre faptele lui Iisus Hristos, trimite doi dintre ucenicii săi să-L întrebe pe Domnul:

„Tu ești Cel ce vine sau să așteptăm pe altul?”

La prima auzire, cineva ar putea zice: „Oare s-a îndoit Ioan?” Dar nu trebuie să ne repezim. Ioan nu era om slab, nici om schimbător. Nu era dintre aceia care astăzi mărturisesc, iar mâine dau înapoi, după cum bate vântul. Ioan Îl cunoscuse pe Hristos. Îl arătase lumii. Spusese despre El: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” Ioan știa bine pe Cine vestise.

Întrebarea aceasta nu era, așadar, o cădere a lui Ioan. Mai degrabă era un fel de a-i duce pe ucenicii lui la Hristos. Ei trebuiau să audă cu urechile lor. Trebuiau să vadă cu ochii lor. Să nu rămână numai cu vorba învățătorului lor, ci să se întâlnească ei înșiși cu Domnul.

Așa face omul lui Dumnezeu. Nu ține sufletele legate de sine. Nu le spune: „Rămâneți ai mei.” Nu caută să-și facă nume, ceată, laudă. Le arată drumul către Hristos. Și, când trebuie, se dă la o parte.

Domnul nu le răspunde cu multe vorbe. Nu începe să Se explice, nu caută să-i convingă prin cuvinte meșteșugite. Le spune simplu:

„Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce auziți și vedeți: orbii își capătă vederea și șchiopii umblă, leproșii se curățesc și surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește.”

Aici este răspunsul. Nu în zgomot, nu în strălucire lumească, nu în vorbe mari. Hristos Se arată prin ceea ce face: ridică pe cel căzut, luminează pe cel orb, curățește pe cel lepădat de oameni, deschide urechea celui surd, aduce viață acolo unde omul vedea numai moarte.

Și, să fim drepți, aici este și o mustrare pentru noi. Noi vrem, de multe ori, semne după mintea noastră. Vrem ca Dumnezeu să vină repede, tare, văzut, să ne rezolve toate, să ne dea răspuns pe loc. Dar Hristos vine adesea altfel. Vine smerit. Vine printr-o vindecare pe care nici nu o vede lumea. Printr-un cuvânt care pune un om pe picioare. Printr-o lacrimă care înmoaie inima. Printr-o lumină mică, dar adevărată, aprinsă într-un suflet obosit.

Apoi Iisus Hristos spune un cuvânt care trebuie ținut minte:

„Fericit este acela care nu se va sminti în privința Mea.”

Adică fericit este omul care nu se poticnește de felul în care lucrează Dumnezeu. Fericit este cel care nu se supără că Hristos nu vine după planurile lui. Că nu răspunde cum ar vrea el. Că nu lovește imediat pe cei răi. Că nu face din credință un drum ușor, fără cruce.

👉   Sminteala aceasta nu s-a terminat. O vedem și astăzi. Unii se tulbură că Dumnezeu rabdă prea mult. Alții se smintesc când văd că oamenii nedrepți par să meargă înainte. Alții se supără că rugăciunea nu le aduce pe loc liniște, belșug sau răspuns limpede. Dar Evanghelia nu ne minte. Hristos nu vine să ne întrețină iluziile, ci să ne mântuiască. Iar mântuirea trece prin adevăr, prin pocăință și, da, prin cruce.

După ce pleacă trimișii lui Ioan, Domnul vorbește mulțimilor despre Botezătorul. Și e frumos felul în care o face. Nu-l lasă pe Ioan în umbră. Nu lasă lumea să creadă că întrebarea aceea ar fi fost semn de slăbiciune. Îl apără înaintea tuturor.

Și întreabă:

„Ce ați ieșit să vedeți în pustie? Oare trestie clătinată de vânt?”

Nu. Ioan nu fusese trestie. Nu fusese om care se îndoaie după vreme. Nu a spus una în pustie și alta în fața lui Irod. Nu și-a îndulcit cuvântul ca să placă oamenilor cu putere. Nu a schimbat adevărul ca să-și păstreze liniștea. A spus ce trebuia spus. Și pentru aceasta a ajuns în temniță.

Aici trebuie să fim cinstiți: un creștin care vrea să placă tuturor ajunge, încet-încet, să nu mai mărturisească nimic. Dacă omul își potrivește credința după frică, după interes, după aplauze sau după rușinea de lume, nu mai rămâne mult din mărturisire. Lumea de astăzi ar vrea, adesea, o credință fără mustrare, o Evanghelie fără pocăință, un Hristos fără Cruce și o Biserică fără adevăr rostit limpede. Dar așa ceva nu este creștinism. Este doar o vorbă moale, bună să nu supere pe nimeni.

Ioan nu a trăit așa. Nu a purtat haine moi. Nu a stat în casele regilor. Nu a căutat tihna, cinstea, locul bun și vorba dulce a oamenilor. Haina lui aspră spunea ceva despre viața lui. Era un om tăiat din altă piatră: aspru cu sine, drept în cuvânt, curat în mărturisire.

De aceea Domnul spune despre el:

„Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc.”

Prorocii au vestit venirea lui Mesia de departe. Ioan însă L-a arătat. Ei au privit spre ziua aceea ca spre o lumină ce urma să răsară. Ioan a stat chiar la marginea zorilor. El este glasul care strigă în pustie. El este cel trimis înaintea feței Domnului, ca să gătească poporul pentru venirea Lui.

Și totuși, Hristos mai spune un cuvânt care, la început, poate părea greu:

„Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuși, cel mai mic în Împărăția Cerurilor este mai mare decât el.”

Nu înseamnă că Ioan ar fi mic. Nicidecum. Domnul tocmai îl numește cel mai mare dintre cei născuți din femei. Dar ne arată că darul adus de Hristos este mai mare decât toată așteptarea de dinainte. Ioan stă la poartă și arată pe Mirele. Biserica intră, prin har, în taina Mirelui. Ioan vestește apropierea Împărăției; în Hristos, omul este chemat să intre în ea.

Apoi vine un alt cuvânt tare:

„Împărăția Cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea.”

Aici nu prea mai avem unde să ne ascundem. Nu merge cu nepăsare. Nu merge cu „lasă că e bine și așa”. Nu merge cu o cruce făcută în grabă, în timp ce inima rămâne rece, mândră, plină de răutate sau de poftă. Harul este dar, da. Nu-l cumpărăm noi. Dar omul trebuie să răspundă darului. Să se ridice. Să pună început bun. Să se lupte cu ce are rău în el.

Și fiecare știe unde îl doare. Unul are de luptat cu mânia. Altul cu mândria. Altul cu desfrânarea. Altul cu bârfa. Altul cu iubirea de bani. Altul cu judecarea aproapelui. Altul cu lenea sufletească, aceea care îl face să amâne mereu: „Mă voi ruga mâine, mă voi spovedi altădată, mă voi schimba cândva.”

Nu despre silirea altora vorbește Evanghelia, ci despre silirea de sine. Să nu lași patima să-ți conducă viața. Să nu lași gura să spună tot ce îi vine. Să nu lași ochiul să se hrănească din murdărie. Să nu lași inima să se împietrească. Asta este lupta. Nu se vede totdeauna. Nu bate toba înaintea ei. Dar este luptă adevărată.

Sfântul Ioan Botezătorul rămâne chipul acestei trezvii. El nu ne învață o credință comodă, de vitrină. Ne învață pocăința. Ne învață adevărul spus fără frică. Ne învață smerenia omului care nu vrea să fie el în centru. Ne învață să arătăm spre Hristos, nu spre noi înșine.

La sfârșit, Domnul zice:

„Cine are urechi de auzit să audă.”

Nu toți aud, chiar dacă toți au urechi. Unii aud Evanghelia și o lasă să treacă pe lângă ei. Alții se mișcă puțin, se tulbură o vreme, apoi se întorc la ale lor. Dar fericit este omul care aude și nu rămâne cum a fost. Care primește cuvântul și începe să-și schimbe viața.

Să nu fim, dar, trestii clătinate de vânt. Să nu ne schimbăm credința după vremuri, după oameni, după frică sau după interes. Să nu-L vrem pe Hristos numai când ne vindecă și ne mângâie, ci și când ne cheamă la pocăință. Să nu ne smintim de smerenia Lui, nici de tăcerea Lui, nici de Crucea Lui.

Hristos este Cel ce vine. Nu avem pe altul de așteptat. Nu este alt Mântuitor. Nu este alt adevăr. Nu este altă lumină pentru sufletul omului.

Iar Sfântul Ioan Botezătorul, chiar din temnița lui, ne arată drumul cel drept: nu spre sine, ci spre Hristos. Așa lucrează omul lui Dumnezeu. Se micșorează pe sine, ca Domnul să crească în inimile celor ce ascultă.

Și poate aceasta este una dintre cele mai grele lecții pentru noi: să nu ne facem noi centrul tuturor lucrurilor. Să nu căutăm mereu cinstea noastră, dreptatea noastră, slava noastră. Să pregătim, atât cât putem, o cale Domnului: în casa noastră, în vorba noastră, în purtarea noastră, în inima noastră.

Că Hristos vine și astăzi. Vine prin Evanghelie. Vine prin Biserică. Vine prin Sfânta Liturghie. Vine prin lacrima celui ce se pocăiește. Vine prin săracul de lângă noi. Vine în ceasul încercării. Și va veni, la sfârșit, întru slavă.

↪   Fericit cel ce nu se smintește întru El.

↪   Fericit cel ce aude.

↪   Fericit cel ce se silește spre Împărăția Cerurilor.

Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇