Dincolo de îndoială începe credința - Mă rog, deci cred
Uneori, credința nu este liniște, ci luptă. Ne rugăm și totuși ne îndoim. Dar chiar această rugăciune rostită prin îndoială devine mărturia cea mai puternică a credinței. Așa cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt: „Prin faptul că mă rog, deși mă îndoiesc, cred!”
În această taină a inimii, unde lumina și întunericul se ating, se naște adevărata credință — aceea care strigă cu smerenie: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Cred, Doamne, ajută necredinței mele
Există clipe când sufletul omului se zbate între două țărmuri: cel al credinței și cel al îndoielii. Între ele se întinde o apă adâncă, pe care doar rugăciunea o poate trece. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că în „dialectica simultanelor credință–necredință” există un punct critic, un prag nevăzut, pe care, dacă ne rugăm mai departe, îl depășim.Acel „mă rog, deși mă îndoiesc” nu este semnul slăbiciunii, ci chiar taina credinței. Căci, rugându-ne, arătăm că nu am renunțat, că dorim să credem, că inima noastră nu s-a închis. Prin rugăciune, ne ridicăm deasupra rațiunii care cere dovezi și ne deschidem sufletul către Dumnezeu, Cel ce Se descoperă numai celui care Îl caută.
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” — aceste cuvinte, spune Steinhardt, sunt poate cele mai amețitoare rostite vreodată. Ele conțin toată drama și biruința omului care se luptă cu propria neputință. În ele arde dorința de a crede și smerenia de a recunoaște că nu putem singuri.
Dacă din toată Scriptura n-ar mai rămâne decât această rugă, ar fi de ajuns pentru a înțelege esența creștinismului: nu perfecțiunea, ci căutarea; nu certitudinea, ci iubirea care se încăpățânează să nu renunțe.
A te ruga în ciuda îndoielii este deja o biruință. Este pasul făcut în întuneric cu încrederea că Lumina există. Este credința care nu are nevoie să vadă ca să creadă, ci crede ca să poată vedea.
Rugăciune în vreme de îndoială
Doamne al luminii și al tăcerii,
Tu care vezi neliniștea inimii mele,
primește rugăciunea mea chiar și atunci când e slabă,
când credința mea tremură sub greutatea gândurilor.Mă rog, Doamne, deși uneori nu simt puterea rugăciunii.
Mă rog, deși nu Te văd.
Dar chiar această rugăciune, rostită în îndoială,
fie să fie pentru Tine semnul că nu Te-am părăsit.Ajută-mi necredinței mele, Hristoase,
și învață-mă să cred nu cu mintea,
ci cu inima care Te caută în tăcere.Fă din îndoiala mea scară către Tine,
din slăbiciunea mea – izvor de smerenie,
și din rugăciunea mea – o rază de nădejde
care să atingă cerul, chiar dacă ochii mei nu-l văd.Cred, Doamne… dar ajută-mi necredinței mele.
Amin.

Comentarii
Trimiteți un comentariu
„Rugăciunile, gândurile și ideile tale ne inspiră! Lăsați un comentariu.”