Cuvânt împotriva necredinţei: Hristos, Cel din cele de sus

Cuvânt împotriva necredinţei iudeilor: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”

(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 8, 21-30)

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Eu Mă duc și Mă veți căuta și veți muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni. Deci ziceau iudeii: Nu cumva Își va ridica singur viața? Că zice: Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni. Și El le zicea: Voi sunteți din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus, deci, că veți muri în păcatele voastre. Căci, dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre. Deci, Îi ziceau ei: Cine ești Tu? Și le-a zis lor Iisus: Ceea ce v-am spus de la început. Multe am de spus despre voi și de judecat. Dar Cel Care M-a trimis pe Mine adevărat este și cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume. Și ei n-au înțeles că le vorbea despre Tatăl. Deci, le-a zis Iisus: Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt și că de la Mine Însumi nu fac nimic, ci, precum M-a învățat Tatăl, așa vorbesc. Și Cel Care M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui. Spunând El acestea, mulți au crezut în El.

Textul evanghelic, unde Mântuitorul grăiește despre plecarea Sa, despre necredință, despre înălțarea Fiului Omului și despre cei care, auzind cuvântul Lui, au crezut în El.

Înfricoşător şi plin de lumină este cuvântul Domnului: „Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru.” Nu este aici glas de mânie omenească, nici osândă rostită cu asprime fără milă, ci este glasul Adevărului Care vede adâncul inimii şi ştie unde duce împietrirea sufletului.

Domnul nu leapădă pe om, ci omul se leapădă de Domnul. Hristos nu închide uşa, ci necredinţa o zăvoreşte pe dinăuntru. De aceea zice: „Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni.” Nu pentru că Dumnezeu n-ar voi să mântuiască pe toţi, ci pentru că omul legat de cele de jos nu poate sui la cele de sus, până nu se dezleagă de păcat, de mândrie şi de întunecarea minţii.

Iudeii care stăteau înaintea Lui auzeau cuvintele, dar nu primeau înţelesul. Vedeau Omul, dar nu primeau Dumnezeirea. Îl întrebau: „Cine eşti Tu?”, deşi El le vorbise de la început. Aşa se întâmplă cu sufletul orbit: întreabă mereu, dar nu voieşte să creadă; caută semne, dar nu se pleacă în ascultare; se apropie de lumină, dar îşi ţine ochii închişi.

Cuvântul acesta nu este numai împotriva necredinţei iudeilor de atunci, ci şi împotriva necredinţei fiecărei inimi care, auzind Evanghelia, rămâne rece. Căci nu numele, neamul sau vremea ne mântuieşte, ci credinţa vie în Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar dacă cineva are Scriptura pe buze, dar nu are smerenie în inimă, acela poate sta lângă Templu şi totuşi să fie departe de Dumnezeu.

Domnul zice: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus.” Aici se arată despărţirea cea mare dintre omul trupesc şi Dumnezeu. Cel ce trăieşte numai pentru pământ, pentru slavă, pentru judecată, pentru câştig şi pentru voia sa, acela este din cele de jos. Dar Cel ce vine de la Tatăl este din cele de sus, căci Hristos nu vorbeşte cu înţelepciune omenească, ci cu adevărul veşnic al Tatălui.

Şi iarăşi zice Domnul: „Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta.” Nu înseamnă că lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, ar fi rea în sine, ci că lumea căzută, lumea păcatului, lumea mândriei şi a neascultării nu poate primi uşor pe Cel smerit, curat şi fără de păcat. Lumea iubeşte zgomotul, Hristos aduce pacea. Lumea caută puterea, Hristos Se smereşte. Lumea răsplăteşte mândria, Hristos binecuvintează pe cei curaţi cu inima.

De aceea, cuvântul cel mai greu rămâne acesta: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.” Nu există rană mai adâncă decât păcatul nepocăit şi necredinţa ţinută cu încăpăţânare. Păcatul, dacă este plâns, se spală. Căderea, dacă este mărturisită, se ridică. Dar necredinţa care nu voieşte să primească pe Hristos lasă sufletul singur, sărac şi întunecat.

Domnul nu spune doar: „dacă nu credeţi în Mine”, ci spune: „dacă nu credeţi că Eu sunt.” În aceste cuvinte se află taina cea mare a Dumnezeirii Sale. El este Fiul Cel veşnic, trimis de Tatăl, Lumina cea adevărată, Viaţa lumii şi Mântuitorul sufletelor noastre.

Iar ei n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl. O, cât de tristă este neînţelegerea celor care se socotesc înţelepţi! Când inima se închide, nici cuvântul cel mai limpede nu mai luminează. Când mândria stăpâneşte, omul poate auzi glasul lui Dumnezeu şi totuşi să-l socotească glas străin.

Dar Hristos merge mai departe şi le descoperă taina Crucii: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt.” Înălţarea despre care vorbeşte Domnul este Crucea. Acolo, pe lemnul durerii, se va arăta dragostea cea mai presus de minte. Acolo, unde oamenii vor crede că L-au biruit, El va birui moartea. Acolo, unde necredinţa va râde, credinţa va vedea slava lui Dumnezeu.

Crucea este judecata lumii şi mântuirea celor ce cred. Pe Cruce se vede cât de departe merge păcatul omului, dar şi cât de adâncă este iubirea lui Dumnezeu. Omul ridică pe Fiul Omului spre moarte, iar Dumnezeu preface această ridicare în scară către cer. Omul loveşte, iar Hristos iartă. Omul batjocoreşte, iar Hristos mântuieşte. Omul osândeşte, iar Hristos deschide Raiul.

Şi Domnul mai zice: „Cel Care M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur.” Aici se arată desăvârşita unire a Fiului cu Tatăl. Hristos nu grăieşte de la Sine ca un om oarecare, ci grăieşte cele ale Tatălui. Toată viaţa Sa pământească este ascultare, smerenie şi iubire. El face pururea cele plăcute Tatălui, arătându-ne şi nouă calea vieţii: nu voia noastră să o căutăm, ci voia lui Dumnezeu.

Cât de departe suntem noi de această ascultare! De multe ori ne rugăm, dar vrem ca Dumnezeu să facă voia noastră. Cerem lumină, dar nu părăsim întunericul. Cerem iertare, dar nu iertăm. Cerem pace, dar hrănim tulburarea. Cerem mântuire, dar amânăm pocăinţa.

De aceea, Evanghelia aceasta este o chemare. Ea ne întreabă pe fiecare: unde eşti? eşti din cele de jos sau cauţi cele de sus? eşti al lumii acesteia sau al Împărăţiei lui Dumnezeu? Îl întrebi pe Hristos „Cine eşti Tu?”, ori Îl mărturiseşti ca Domn şi Dumnezeu?

Să nu trecem cu uşurătate pe lângă aceste cuvinte. A muri în păcat nu înseamnă numai sfârşitul trupesc, ci înseamnă a rămâne despărţit de Dumnezeu prin împietrirea inimii. Iar aceasta este moartea cea mai grea: să fii viu cu trupul, dar mort cu sufletul; să auzi Evanghelia, dar să nu te schimbi; să vezi lumina, dar să iubeşti întunericul.

Totuşi, pericopa nu se încheie în întuneric, ci în nădejde: „Spunând El acestea, mulţi au crezut în El.” Iată biruinţa cuvântului dumnezeiesc! Chiar şi acolo unde erau împotriviri, chiar şi acolo unde era neînţelegere, chiar şi acolo unde se ridicau întrebări viclene, harul a lucrat. Unii s-au împietrit, dar mulţi au crezut.

Aceasta este mângâierea noastră: cuvântul lui Hristos nu rămâne neroditor. Poate nu toţi îl primesc, poate nu toţi îl înţeleg, poate unii îl leapădă, dar în inimile smerite el cade ca sămânţa cea bună şi aduce rod de credinţă, pocăinţă şi viaţă veşnică.

Să ne ferim, aşadar, de necredinţa care întreabă fără să caute, judecă fără să iubească şi ascultă fără să se pocăiască. Să nu fim dintre cei ce stau înaintea lui Hristos cu inima împietrită, ci dintre cei ce aud şi cred. Căci Hristos este din cele de sus, iar noi, prin credinţă, prin pocăinţă şi prin Sfânta Lui Cruce, suntem chemaţi să ne ridicăm din cele de jos.

Să zicem şi noi, cu inimă smerită: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, nu ne lăsa să murim în păcatele noastre, ci luminează-ne mintea, înmoaie-ne inima, întăreşte-ne credinţa şi ne ridică spre cele de sus, ca să Te mărturisim pe Tine, Cel ce eşti, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇