Femeia – floare a creației și împărăteasă dăruitoare în casa lui Dumnezeu
Femeia creștină este chip al demnității, al credinței și al iubirii jertfelnice, prețuită ca floare a creației și lumină a familiei.
„Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate” — așa grăiește Scriptura în Cartea Pildelor lui Solomon, zugrăvind nu doar chipul unei femei harnice, ci icoana unei inimi curate, temătoare de Dumnezeu și plină de bună rânduială. Din citatele și temeiurile adunate în materialul de față se desprinde limpede chemarea Bisericii: femeia nu este nici podoabă de privit, nici unealtă de întrebuințat, ci făptură vie, chemată la cinste, iubire și sfințenie.
Cartea Pildelor nu laudă femeia pentru frumusețea cea trecătoare, nici pentru strălucirea hainelor, nici pentru glasul de laudă al lumii, ci pentru temerea de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii. „Dezmierdările sunt înșelătoare și frumusețea este deșartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată.” Iată măsura cea adevărată: nu chipul din oglindă, ci lumina din suflet; nu podoaba trupului, ci podoaba inimii.
Femeia cea vrednică, așa cum o arată Scriptura, este sprijin al casei, inimă a familiei și izvor de pace. Ea lucrează cu mâini harnice, poartă grijă de cei ai casei, chivernisește cele trebuincioase, deschide mâna către cel lipsit și gura ei rostește cuvinte de înțelepciune. Nu este o robie aici, cum ar socoti mintea lumească, ci o slujire plină de demnitate, asemenea slujirii lui Hristos, Care n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească.
Dar, pentru a nu cădea într-o judecată nedreaptă, se cuvine să spunem limpede: femeia nu trebuie prețuită numai pentru cât muncește, cât rabdă sau cât dăruiește. Ea trebuie prețuită mai întâi pentru că este persoană vie, zidită după chipul lui Dumnezeu, chemată la mântuire, la libertate lăuntrică și la împărăția cea cerească. A reduce femeia doar la gospodărie, la trudă sau la folosul altora ar fi o nedreptate. Femeia este taină, suflet, chemare, rugăciune și răspuns viu înaintea lui Dumnezeu.
Părintele Arsenie Papacioc spunea cu adâncă delicatețe că femeile sunt asemenea florilor: toate frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece cu noblețe spre floare, nu ca să o frângă, ci ca să-i simtă mireasma. Ce cuvânt minunat! Căci iubirea adevărată nu stăpânește, nu strivește, nu poruncește cu asprime, ci descoperă în celălalt darurile ascunse, puse acolo de Dumnezeu.
Tot Părintele Arsenie numea femeia „împărăteasă dăruitoare”. Și cu dreptate. Căci întru femeie se arată una dintre cele mai mari taine ale creației: puterea de a primi viață, de a o ocroti, de a o crește și de a o dărui lumii. Dar mai presus de toate, neamul omenesc are în cer o Femeie mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Prin smeritul ei cuvânt — „Fie mie după cuvântul tău” — Fecioara Maria a deschis poarta prin care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup. Iată cât de mare este demnitatea femeii: nu prin răzvrătire, nu prin mândrie, nu prin întrecere cu bărbatul, ci prin ascultare liberă, prin curăție, prin credință și prin împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu.
De aceea, bărbatul creștin nu are voie să privească femeia cu dispreț, cu grosolănie sau cu stăpânire nedreaptă. Sfântul Apostol Petru îndeamnă ca bărbatul să viețuiască „cu înțelepciune” împreună cu femeia sa, dându-i cinste. Iar cuvântul părinților arată limpede că rănile dintre bărbat și femeie nu se vindecă prin mânie, dojană și asprime, ci prin iubire, delicatețe și răbdare.
În același duh, este bine să lepădăm și vechile neînțelegeri prin care femeia era socotită „necurată” pentru fireasca rânduială a trupului ei. Așa cum arată și cuvântul Arhimandritului Efrem Vatopedinul, femeia nu trebuie alungată de la rugăciune, de la icoane sau de la biserică pentru ceea ce ține de firea ei. Dumnezeu nu a zidit femeia spre rușine, ci spre viață, iar ceea ce este firesc nu trebuie prefăcut în pricină de dispreț.
Lumea de astăzi greșește adesea în două feluri: fie coboară femeia la chip de plăcere și obiect de vânzare, fie o împinge spre o luptă rece, în care femeia trebuie să-și piardă gingășia, maternitatea, pacea și frumusețea lăuntrică pentru a dovedi că are valoare. Dar Biserica nu așază femeia nici sub piciorul bărbatului, nici pe tronul mândriei lumești, ci înaintea lui Dumnezeu, în demnitatea ei adevărată.
Femeia creștină nu este chemată să fie umbră, ci lumină. Nu este chemată să fie slugă a patimilor altora, ci împreună-lucrătoare a mântuirii. Nu este chemată să fie laudă deșartă în ochii lumii, ci binecuvântare în casă, în biserică și în neam.
O mamă credincioasă poate schimba o casă. O soție cu inimă bună poate ridica un bărbat căzut. O fiică înțeleaptă poate aduce lumină părinților. O femeie rugătoare poate ține, prin lacrimi și credință, suflete întregi aproape de Dumnezeu.
De aceea, să nu căutăm femeia doar în podoabe, în vorbe frumoase sau în frumusețe trecătoare, ci în temerea de Domnul, în blândețe, în hărnicie, în rugăciune, în curaj și în dragoste curată. Iar bărbatul care are lângă sine o asemenea femeie să nu o socotească lucru obișnuit, ci dar mare de la Dumnezeu.
Căci acolo unde femeia este cinstită, casa se luminează. Acolo unde femeia este rănită, familia se clatină. Acolo unde femeia se roagă, copiii primesc rădăcini. Acolo unde femeia este iubită cu delicatețe, sufletul ei înflorește.
Iar cea mai mare laudă nu este aceea pe care o dă lumea, ci aceea pe care o dau faptele bune, copiii crescuți în credință, casa păstrată în pace și sufletul rămas curat înaintea lui Dumnezeu.
„Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate.”
Acest cuvânt nu este doar laudă pentru o femeie, ci chemare pentru toate: spre curăție, spre demnitate, spre înțelepciune și spre acea frumusețe care nu se veștejește, fiindcă vine din Dumnezeu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu