Cartea Tedeumului — Slujba de Mulțumire Ortodoxă & Imnul „Te Deum Laudamus” | Rugăciune Pentru Toți

Cartea Tedeumului — Glasul de Mulțumire al Bisericii Descoperă tâlcul duhovnicesc al Cărții Tedeumului, slujba de mulțumire a Bisericii Ortodoxe, rânduiala sa și imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, cu rol în rugăciuni de început de an, hramuri și momente de recunoștință. Cartea de Tedeum este una dintre sfintele cărți de slujbă ale Bisericii, cea ce adună în paginile sale glasul de mulțumire al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Întru mijlocul acestei cărți strălucește imnul cel mare și veșnic, care se grăiește cu cinste și evlavie: „Te Deum laudamus” — „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” , imn al Sfintei Creștinătăți, în tradiție atribuit preasfinților ierarhi Ambrozie al Milanului și Augustin de Hipona . În cultul ortodox românesc, slujba de Tedeum este rânduită nu numai ca o rugăciune de mulțumire plină de evlavie, ci și ca o cerere smerită către Dumnezeu, Cel ce toate le dă cu larghețe și milă. Această slujbă se săvârșește la începutul anului, la sărbătorir...

Hoțul de vieți: cum ne fură ecranul timpul, rugăciunea și apropierea de Dumnezeu

Hoțul de vieți: când ecranul fură timpul, rugăciunea și inima

O povestire creștină cu tâlc despre copilul Dragoș, televizorul care fură timpul și întoarcerea inimii către rugăciune, familie, carte și biserică.


Hoțul de vieți !

- Scoală-te, Dragoș, e vremea să mergem la biserică, spuseră părinţii.

- Nu pot să mă scol, sunt obosit.

- Scoală-te, că mai e puţin şi începe slujba.

- Nu am fost şi ieri? Ce, dacă ar fi ţinut Crăciunul o săptămână, trebuia să merg zilnic la biserică? Nu mai merg, duceţi-vă voi.

- Am spus să te scoli. Te îmbraci şi mergem, spuse tatăl autoritar.

- Ar fi trebuit să nu te las aseară să staţi atâta la televizor, interveni mama. Acum, lasă-l, nu îl ducem cu forţa. Vino când te trezeşti, noi plecăm, spuse mama…

Când băiatul se trezi, era aproape seară… Sări repede din pat, fugi în sufragerie, dar casa era goală. Afară ningea cu fulgi mari. „Unde sunt părinţii? De ce nu s-au întors până acum?” Puse mâna pe telefon, ca să îi sune pe mobil, dar telefonul nu avea ton. Se îmbrăcă repede, îşi puse cizmele şi ieşi pe uşă. Nu avu răbdare, coborî scările în  fugă şi ieşi din bloc. Se îndrepta spre biserică. Mai avea puţin de mers când se opri brusc. Trebuia să treacă pe lângă şcoală. Dar, şcoala nu mai era… În locul ei era o groapă mare, plină de noroi îngheţat.

Un trecător în vârstă se apropia, mergând încet. Băiatul îl întrebă:

- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu şcoala? E şcoala mea, e şcoala unde învăţ?

Nu primi nici un răspuns. „O fi surd…”, se gândi Dragoș. Din direcţie inversă se apropiau doi tineri, ţinându-se de mână. Băiatul se îndreptă spre ei.

- Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu şcoala?

Tinerii trecură pe lângă băiat fără să îi dea nicio importanţă.

- Hei, ce e cu voi? Nu mă mai aude nimeni? – strigă băiatul, luând-o la fugă spre biserică.

În câteva secunde însă, se opri. În locul bisericii se afla o altă groapă. La fel de ciudată ca cea de pe locul şcolii. Copilul se sperie. O luă la fugă spre casă. Ajunse repede în bloc. Sună la uşa apartamentului în care locuia colegul lui de bancă. Nu îi răspunse nimeni. Urcă la ultimul etaj, unde locuiau cei mai buni prieteni ai lui. Bătu în uşă, dar degeaba.

Copilul coborî scările până la etajul la care locuia. Tocmai văz'u pe scările blocului, doi tineri căsătoriţi de curând.

- Staţi o clipă, vă rog, strigă Dragoș.

Dar ei coborau spre parter. Copilul intră în apartament. Auzi zgomot din sufragerie. Se repezi acolo. Biblioteca era la locul ei, dar multe cărţi lipseau. Nu îşi dădu seama de unde se auzea zgomotul. Se uită pe geam, spre locurile în care de obicei vedea şcoala şi, în depărtare, crucea de pe biserică. Acum nu mai vedea nimic acolo… Ieşi pe hol, şi iarăşi auzi zgomotul. Când se întoarse în sufragerie, văzu că şi mai multe cărţi lipseau din raft. Se trânti mirat în fotoliu, să vadă ce se întâmplă. Nu se mai auzea niciun zgomot. La un moment dat, închise ochii. Auzi iar zgomotul acela, aşa că întredeschise ochii şi văzu cum o mână mare ieşea din televizor şi strângea cărţile din bibliotecă. Copilul era foarte atent la ce vedea. Biblioteca era acum goală. Mâna televizorului ieşi din nou şi se îndreptă spre peretele mare al sufrageriei.

- Nu, icoana nu – strigă Dragoș, dar mâna înşfăcă repede icoana şi o trase înăuntrul televizorului.

Copilul fugi în camera lui. Şi de acolo lipsea o icoană. Copilul se puse în genunchi şi se rugă cu inima plină de tristeţe:

- Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa…

Spuse rugăciuni până când somnul îl birui. Se trânti atunci în pat, descumpănit.

Dimineaţa nu mai vroia să deschidă ochii. Îi era frică. Se apucă să cânte, ca să îi treacă frica… Dar nu apucă să termine, că auzi, ca prin vis uşa deschizându-se… Copilul se frecă la ochi, şi văzu, pe perete, icoana din cameră. Icoana lui, icoană pe care o avea de când era mic, era la locul ei.

- Azi ai fost mai harnic, te-ai sculat singur, îi zise tatăl.

- M-am bucurat mult auzindu-te cântând… Credeam că iar o să tragem de tine să vii la biserică, spuse mama.

Dragoș, era foarte emoţionat. Îşi privi părinţii fără să spună nimic. Apoi se duse în sufragerie. Icoana era la locul ei, cărţile la locul lor. Se uită pe geam, şi văzu şi şcoala, şi crucea de pe biserică. Inima îi era plină de bucurie…

-   Mă mir că te-ai sculat singur, după ce aseară ai stat atât la televizor, zise mama, cu o voce mustrătoare. Televizorul ăsta îți mănâncă timpul…

-   Iartă-mă, mamă, spuse Dragoș, iartă-mă. O să vezi că n-o să mai fie aşa. Ai dreptate, televizorul mi-a furat timpul, mi-a furat prietenii, mi-a furat cărţile… Bine că nu v-a furat şi pe voi, nu-i aşa? 

-   O să vin, cum să nu vin?… Bine că nu L-am pierdut de tot pe Dumnezeu… Că, dacă Îl pierdeam pe Dumnezeu şi vă pierdeam şi pe voi, pierdeam totul… Uite, o să mă străduiesc ca, în anul care vine, să mă uit cât mai puţin la televizor.

-   Să te cred? – întrebă mama.

-   Să mă crezi. Nu  vreau să-l mai las pe hoţul ăsta să îmi fure timpul.

...

În vremea aceasta, când omul are în casă multe glasuri, dar puțină liniște, multe lumini aprinse, dar puțină luminare lăuntrică, se cuvine să ne întrebăm: cine ne stăpânește ceasurile vieții? Căci timpul nu este numai trecere, ci dar dumnezeiesc; nu este numai număr de ore, ci loc de pocăință, de rugăciune, de iubire și de mântuire.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” — adică să nu risipim clipele vieții în deșertăciuni, ci să le întoarcem către Dumnezeu, către familie, către învățătură și către fapta cea bună. Iar Psalmistul se roagă: „Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune.”

Povestioara aceasta, numită cu dreptate „Hoțul de vieți”, nu vorbește doar despre un copil care se uită prea mult la televizor. Ci vorbește despre o boală mai adâncă: furtul tăcut al sufletului prin lucrurile care par nevinovate.

Copilul care nu mai voia să meargă la biserică

Dragoș era un copil ca mulți alții. Avea părinți, avea casă, avea școală, avea prieteni, avea icoane pe pereți și biserică aproape. Dar, în inima lui, încet-încet, se strecurase o oboseală străină. Nu oboseala muncii, nici oboseala rugăciunii, ci oboseala risipirii.

Când părinții îl chemară dimineața la biserică, el răspunse cu împotrivire:

Nu pot să mă scol, sunt obosit.

Nu voia să meargă. I se părea prea mult. Fusese și ieri. De ce să meargă iar? De ce atâta slujbă? De ce atâta chemare? Și, fără să-și dea seama, copilul punea în cumpănă două lucruri: Dumnezeu și ecranul. Iar sarsailă, cu meșteșugul lui viclean, îi șoptea că ecranul este mai bună decât rugăciunea, că filmul este mai dulce decât Sfânta Liturghie, că plăcerea de o clipă este mai importantă decât întâlnirea cu Hristos.

Aici se ascunde prima învățătură: nimeni nu cade dintr-odată. Mai întâi lipsește o dată de la rugăciune. Apoi încă o dată. Mai întâi amână cititul. Apoi uită cartea. Mai întâi întârzie la biserică. Apoi nu mai simte lipsa bisericii. Așa lucrează sarsailă: nu sparge ușa cu zgomot, ci intră pe furiș.

Visul în care se vede ce pierde sufletul

Când Dragoș se trezi, era aproape seară. Casa era goală. Părinții nu se întorseseră. Afară ningea. Telefonul nu avea ton. Copilul ieși în grabă, căutând biserica, părinții, viața lui obișnuită.

Dar, trecând pe lângă școală, văzu că școala nu mai era. În locul ei era o groapă mare, rece, plină de noroi înghețat. A întrebat trecătorii, dar nimeni nu-l auzea. A alergat spre biserică, dar și acolo găsi o altă groapă. Biserica dispăruse.

Ce înseamnă aceasta?

Școala dispărută arată mintea nelucrată, cartea părăsită, învățătura aruncată în noroi. Biserica dispărută arată sufletul răcit, rugăciunea uitată, legătura cu Dumnezeu slăbită. Iar faptul că nimeni nu-l auzea arată una dintre cele mai amare urmări ale risipirii: omul ajunge înconjurat de lume, dar singur; are glas, dar nu mai are ascultare; strigă, dar nu mai găsește răspuns.

Așa se întâmplă și în viața duhovnicească. Când omul își hrănește mintea numai cu zgomot, cu imagini, cu vorbe goale, cu deșertăciuni, încet-încet se surpă în el școala înțelepciunii și biserica inimii. Rămân formele, dar piere miezul. Rămâne casa, dar se pierde pacea. Rămâne trupul treaz, dar sufletul doarme.

Mâna care iese din televizor

Cea mai puternică imagine a povestirii este aceea a mâinii care iese din televizor și fură cărțile din bibliotecă. Apoi fură icoana.

Această mână nu este doar o născocire de vis. Ea este chipul nevăzut al tuturor lucrurilor care ne răpesc viața fără să ne dăm seama. Astăzi nu mai este numai televizorul. Poate fi telefonul. Poate fi internetul. Poate fi jocul. Poate fi derularea nesfârșită a imaginilor. Poate fi știrea fără folos, vorba fără rost, privirea fără curăție, curiozitatea care nu zidește.

Mai întâi ne fură timpul. Apoi atenția. Apoi liniștea. Apoi pofta de carte. Apoi rugăciunea. Apoi rușinea cea bună. Apoi duminica. Apoi biserica. Apoi, dacă nu ne trezim, ne fură și inima.

De aceea Domnul spune: Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta. Dacă comoara noastră este numai în ecran, acolo se va duce și inima. Dacă comoara noastră este în Hristos, în rugăciune, în familie și în fapta bună, acolo se va așeza și inima noastră.

Dragoș a strigat: „Nu, icoana nu!” Dar mâna a luat icoana. Și aici povestirea devine mustrare pentru fiecare dintre noi. Căci sunt oameni care nu aruncă icoana de pe perete, dar o scot din inimă. Nu spun că nu cred, dar nu se mai roagă. Nu spun că nu iubesc Biserica, dar nu mai intră în ea. Nu spun că L-au pierdut pe Dumnezeu, dar trăiesc zile întregi fără să-I vorbească.

Rugăciunea care întoarce lumina

Când copilul a văzut că i se fură totul, s-a așezat în genunchi și a zis:

„Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa…”

Aceasta este clipa întoarcerii. Nu când omul înțelege totul, ci când strigă către Dumnezeu din inimă zdrobită. Nu când găsește explicații, ci când cade în genunchi. Nu când se bizuie pe puterea lui, ci când spune: „Doamne, nu mă lăsa.”

Și dimineața, icoana era la locul ei. Cărțile erau la locul lor. Școala era la locul ei. Crucea bisericii se vedea iarăși în depărtare. Părinții erau acasă. Viața nu fusese pierdută, ci numai arătată copilului în chip înfricoșător, ca să înțeleagă ce putea pierde.

Așa face uneori Dumnezeu cu omul: îl lasă să vadă marginea prăpastiei, nu ca să cadă în ea, ci ca să se întoarcă. Îi arată omului ce se poate întâmpla cu sufletul lui, ca omul să nu mai glumească cu păcatul.

Nu ecranul este stăpânul casei, ci Hristos

Nu trebuie să spunem cu ușurință că orice televizor, orice telefon sau orice mijloc de comunicare este rău în sine. Ar fi o judecată prea simplă și nedreaptă. Răul începe atunci când unealta devine stăpân, când omul nu mai știe să se oprească, când copilul nu mai citește, nu mai ascultă, nu mai doarme firesc, nu mai merge la biserică, nu mai vorbește cu părinții și nu mai are tihnă în suflet.

Așadar, nu este vorba numai de a opri un aparat. Este vorba de a pune rânduială în casă și în inimă.

Să fie vreme pentru rugăciune, carte, părinți, biserică, liniște, copii și Dumnezeu.

Căci dacă omul nu-și rânduiește timpul, altcineva i-l va fura.


Pentru copii, povestirea aceasta spune limpede: nu lăsați nimic să vă fure duminica. Nu lăsați filmul să fie mai mare decât Sfânta Liturghie. Nu lăsați jocul să fie mai puternic decât cartea. Nu lăsați ecranul să vă golească sufletul.

Pentru părinți, povestirea spune iarăși limpede: copilul nu învață numai din porunci, ci și din pildă. Dacă tatăl și mama stau fără măsură în fața ecranului, copilul va învăța aceeași risipire. Dacă părinții prețuiesc rugăciunea, copilul va înțelege că rugăciunea este comoară. Dacă părinții merg cu drag la biserică, copilul va simți că biserica nu este pedeapsă, ci casă.

Casa creștină nu se păzește numai cu cheie la ușă, ci și cu icoană, cu rugăciune, cu dragoste, cu rânduială și cu trezvie.

Să nu ne lăsăm furați

Hoțul de vieți nu vine întotdeauna cu chip înfricoșător. Uneori vine cu lumină colorată, cu sunet plăcut, cu film frumos, cu glumă, cu joc, cu promisiunea relaxării. Dar dacă ne ia rugăciunea, ne-a furat mai mult decât credem. Dacă ne ia timpul cu familia, ne-a furat iubirea. Dacă ne ia cartea, ne-a furat înțelepciunea. Dacă ne ia biserica, ne-a furat drumul. „Când L-am pierdut pe Dumnezeu, am pierdut totul” (Sfântul Liviu-Galaction)

De aceea, să ne trezim. Să punem hotar risipirii. Să nu ne mai vindem ceasurile pe nimic. Să nu ne mai lăsăm copiii crescuți de ecrane și inimile hrănite cu zgomot.

Iar când simțim că am pierdut prea mult; să cădem în genunchi și să zicem:

Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa! Întoarce-mi inima către Tine, redă-mi timpul pierdut prin pocăință și păzește casa mea de tot hoțul văzut și nevăzut. Amin.

❇❇
❇❇❇
❇❇

Comentarii