Pogorârea Sfântului Duh – Cincizecimea sau Rusaliile, Duminica întemeierii Bisericii

Pogorârea Sfântului Duh — Cincizecimea sau Rusaliile

Duminica a 8-a după Sfintele Paşti

Duminica a opta după Sfintele Paşti este luminata şi preaslăvita zi a Cincizecimii, numită şi Pogorârea Sfântului Duh, iar în graiul poporului nostru, Rusaliile sau Duminica Mare. Este praznicul în care Biserica nu pomeneşte numai un fapt din trecut, ci trăieşte taina însăşi a naşterii sale văzute în lume: Duhul Sfânt Se pogoară peste Apostoli, îi întăreşte, îi luminează şi îi trimite la propovăduire până la marginile pământului. Evenimentul este mărturisit în Faptele Apostolilor, capitolul 2, unde se arată pogorârea Duhului „ca de foc” peste ucenici. 

Nu este o sărbătoare mică şi nici numai o aducere aminte frumoasă. Cincizecimea este împlinirea făgăduinţei Domnului nostru Iisus Hristos: „Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă”. Hristos S-a înălţat la cer, dar nu Şi-a lăsat Biserica orfană; nu i-a lăsat pe Apostoli singuri în mijlocul fricii, al prigoanei şi al nepriceperii omeneşti. Le-a trimis pe Duhul Adevărului, pe Mângâietorul, pe Cel ce sfinţeşte, luminează şi călăuzeşte.

Ce s-a petrecut în ziua Cincizecimii

După Înălţarea Domnului, Apostolii au rămas în Ierusalim, după porunca Mântuitorului, aşteptând „putere de sus”. Nu au plecat la propovăduire după mintea lor, nici după îndrăzneala firii, ci au aşteptat harul. Şi iată marea învăţătură pentru noi: nimic cu adevărat bisericesc nu se lucrează numai prin pricepere omenească, ci prin puterea Duhului Sfânt.

În ziua Cincizecimii, fiind ucenicii adunaţi laolaltă, s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare puternică de vânt, iar peste ei s-au arătat limbi ca de foc. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt. Nu s-a pogorât Duhul ca să facă zgomot în lume, ci ca să aprindă inimile. Nu a venit ca un foc ce mistuie spre pierzare, ci ca foc dumnezeiesc ce curăţeşte, luminează şi încălzeşte sufletul.

De aceea cântă Biserica în troparul praznicului:

Binecuvântat eşti, Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, slavă Ţie.

Ce minune mare! Pescarii Galileii, oameni simpli, fără şcoli înalte şi fără putere lumească, se fac învăţători ai lumii. Nu sabia i-a întărit, nu aurul i-a trimis, nu slava omenească i-a făcut biruitori, ci Duhul Sfânt.

De ce se numeşte Cincizecime

Praznicul se numeşte Cincizecime fiindcă se săvârşeşte la cincizeci de zile după Învierea Domnului. În Vechiul Testament, Cincizecimea era legată de primirea Legii pe Muntele Sinai şi de mulţumirea pentru roade. În Noul Testament, însă, nu se mai dă o lege scrisă pe table de piatră, ci se dă Legea harului, scrisă în inimile celor credincioşi prin Duhul Sfânt.

La Sinai era munte, tunet şi foc; în Ierusalim este foişor, vuiet de sus şi limbi de foc. La Sinai poporul primea porunci; la Cincizecime Apostolii primesc putere să vestească viaţa cea nouă în Hristos. Acolo frica ţinea poporul departe; aici dragostea adună toate neamurile în Biserică.

Cincizecimea creştină arată ieşirea din răutatea necredinţei şi intrarea în Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt, Care călăuzeşte spre tot adevărul.

Rusaliile — Duminica întemeierii văzute a Bisericii

Rusaliile sunt numite, pe drept cuvânt, ziua întemeierii Bisericii în chip văzut. Biserica nu începe ca o organizaţie omenească, nici ca o adunare de oameni legaţi numai prin idei. Biserica se arată lumii ca Trup tainic al lui Hristos, însufleţit de Duhul Sfânt.

În aceeaşi zi, după cuvântarea Sfântului Apostol Petru, ca la trei mii de suflete au primit cuvântul, s-au botezat şi s-au adăugat comunităţii creştine. Astfel se vede limpede că Duhul Sfânt nu lucrează numai în chip nevăzut în inimă, ci zideşte şi comuniune, adună pe cei risipiţi, face din străini fraţi şi din mulţimi un singur popor al lui Dumnezeu. 

Aici este taina cea mare: la Babel, prin mândrie, limbile s-au amestecat şi oamenii s-au risipit; la Cincizecime, prin smerenie şi prin Duhul Sfânt, limbile se înţeleg şi neamurile se adună. Păcatul împrăştie, Duhul adună. Mândria dezbină, harul uneşte. Omul fără Dumnezeu se închide în sine; omul luminat de Duhul Sfânt se face frate al tuturor.

Duhul Sfânt — Mângâietorul şi Dătătorul de viaţă

Duhul Sfânt este a treia Persoană a Preasfintei Treimi, Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. El nu este o putere fără chip personal, nici o simplă lucrare, ci Domnul de viaţă Făcătorul, Cel ce sfinţeşte, luminează, întăreşte şi înnoieşte.

Se numeşte Mângâietor fiindcă vindecă întristarea cea adâncă a omului. Lumea dă omului mângâieri trecătoare: vorbă bună, ajutor vremelnic, sprijin omenesc. Toate acestea sunt bune, dar nu ajung până în adâncul rănii. Duhul Sfânt mângâie altfel: El aşază pace în inimă, curăţeşte mintea, ridică sufletul căzut şi îl face pe om să simtă că nu este părăsit.

El este Duhul Adevărului, pentru că nu linguşeşte păcatul şi nu acoperă minciuna cu vorbe frumoase. Aici trebuie să fim drepţi: nu orice emoţie religioasă este lucrare a Duhului Sfânt. Nu orice lacrimă este pocăinţă, nu orice aprindere este râvnă sfântă, nu orice vorbire despre Dumnezeu este luminare. Duhul Sfânt se cunoaşte după roade: smerenie, dragoste, curăţie, pace, răbdare, iertare, ascultare şi întoarcere sinceră către Hristos.

Limbile de foc şi chemarea Bisericii

Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc. De ce limbi? Fiindcă Apostolii aveau să propovăduiască prin cuvânt. De ce foc? Fiindcă adevăratul cuvânt al Evangheliei arde păcatul şi încălzeşte inima.

Biserica nu este chemată să vorbească mult şi fără duh, ci să vorbească adevărul cu dragoste. Cuvântul fără Duh se face morală uscată. Râvna fără Duh se face asprime. Tradiţia fără Duh se face formalism. Dar acolo unde lucrează Duhul Sfânt, adevărul, vindecă; mustrarea nu umileşte, ci ridică; rânduiala nu apasă, ci aşază sufletul în pace.

De aceea, Cincizecimea este şi praznicul cuvântului luminat. Apostolii nu au primit limbi ca să se mândrească prin daruri, ci ca să slujească mântuirii oamenilor. Darurile Duhului nu se dau pentru spectacol, ci pentru zidirea Bisericii.

Ce ne învaţă Rusaliile pe noi, cei de astăzi

Mai întâi, Rusaliile ne învaţă că Biserica trăieşte prin Duhul Sfânt, nu prin puterea omenească. Putem avea ziduri frumoase, cântări alese, tradiţii bogate şi rânduieli cinstite; dar dacă inima nu se pocăieşte şi nu se lasă luminată, toate rămân la marginea sufletului. Duhul Sfânt nu caută numai podoaba din afară, ci altarul lăuntric al omului.

Apoi, Rusaliile ne învaţă că unitatea adevărată nu se face prin constrângere, ci prin har. În Biserică nu suntem chemaţi să fim identici după fire, după obiceiuri sau după felul de a vorbi, ci să fim una în Hristos. Duhul Sfânt nu şterge persoana, ci o curăţeşte şi o pune în comuniune.

În al treilea rând, praznicul ne învaţă că omul nu poate trăi creştineşte fără rugăciune. Apostolii aşteptau în foişor, în adunare şi în rugăciune. Şi noi, dacă voim luminare, trebuie să ne facem foişor al Duhului: prin rugăciune, spovedanie, împărtăşire, iertare şi pază a minţii.

Duhul Sfânt şi viaţa fiecărui creştin

Pogorârea Sfântului Duh nu este numai evenimentul Apostolilor. Este şi chemarea fiecărui creştin. La Botez şi Mirungere, omul primeşte pecetea darului Duhului Sfânt. Dar acest dar trebuie păzit, hrănit şi lucrat. Harul nu se pierde fiindcă Dumnezeu ar fi zgârcit, ci fiindcă omul se închide prin păcat, prin mândrie, prin nepocăinţă şi prin uitarea de Dumnezeu.

Duhul Sfânt Se odihneşte în inimă curată, smerită, iertătoare. Să nu ne înşelăm: nu putem cere Duhul Sfânt şi, în acelaşi timp, să ne hrănim cu răutate. Nu putem aprinde candela înaintea icoanei şi să stingem dragostea în casa noastră.

Adevărata prăznuire a Rusaliilor nu stă numai în ramuri verzi, în obiceiuri şi în odihnă trupească, ci în înnoirea vieţii. Verdele praznicului ne aminteşte de viaţă, dar viaţa cea adevărată este curăţia inimii şi rodirea duhovnicească.

Chemare la pocăinţă şi luminare

Să ne întrebăm, aşadar, fiecare: este inima mea foişor în care poate coborî Duhul Sfânt? Sau este încăpere plină de zgomot, de mânie, de grijă, de pizmă şi de neiertare?

Duhul Sfânt nu intră cu sila. El bate lin, luminează blând, mustră tainic şi aşteaptă răspunsul omului. Când omul se smereşte, Duhul îl ridică. Când omul plânge pentru păcat, Duhul îl mângâie. Când omul iartă, Duhul îl lărgeşte. Când omul se roagă, Duhul îl învaţă să spună cu adevărat: „Doamne, miluieşte-mă!”

Rusaliile sunt praznic de foc sfânt, dar şi de mare răspundere. Dacă Apostolii au primit Duhul şi au mers să mărturisească pe Hristos, atunci şi noi suntem chemaţi să nu ţinem credinţa ascunsă sub obroc. Creştinul nu trebuie să fie zgomotos, dar trebuie să fie mărturisitor. Nu trebuie să fie aspru, dar trebuie să fie statornic. Nu trebuie să osândească lumea cu trufie, dar trebuie să arate prin viaţa sa că Hristos este viu.

...

Pogorârea Sfântului Duh este ziua în care cerul se pleacă peste pământ şi inima omului este chemată să devină locaş al lui Dumnezeu. Este ziua în care frica Apostolilor se schimbă în îndrăzneală sfântă, nepriceperea în luminare, tăcerea în propovăduire, risipirea în Biserică.

Să nu lăsăm Rusaliile să treacă numai ca o sărbătoare din calendar. Să le primim ca pe o chemare la înnoire. Să cerem Duhului Sfânt să cureţe mintea noastră, să încălzească inima noastră, să lumineze cuvântul nostru şi să facă din viaţa noastră o mărturie vie a lui Hristos.

Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Amin.

---

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇