Cetățile nepocăite – când omul vede minunea și tot nu se schimbă

Cetățile nepocăite – când omul vede minunea și tot nu se schimbă

Sfânta Evanghelie după Matei 11, 16–20 despre cetățile nepocăite, împietrirea inimii și chemarea lui Hristos la pocăință adevărată.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 11, 16-20) 

Zis-a Domnul: Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care șed în piețe și strigă unii către alții, zicând: V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și nu v-ați tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei. Atunci a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit.

Evanghelia aceasta nu ne lasă prea mult loc de îndulcire. Domnul vorbește apăsat, mustrător, și nu mustră niște oameni care n-au știut nimic, n-au auzit nimic, n-au văzut nimic. Dimpotrivă. Mustră oameni care au avut înaintea ochilor lucrarea lui Dumnezeu, au auzit chemarea la pocăință, au văzut minuni, și totuși au rămas aproape neschimbați.

Și aici începe partea grea. Că nu vorbim numai despre niște cetăți de demult, de pe vremea Mântuitorului. Vorbim, într-un fel, și despre noi. Despre inima omului care se obișnuiește cu cele sfinte și nu se mai cutremură. Aude Evanghelia, dar o lasă să treacă. Vede ajutorul lui Dumnezeu, dar uită repede. Primește iertare, dar se întoarce iarăși la aceeași nepăsare.

Domnul zice: „Cu cine voi asemăna neamul acesta?” Nu întreabă fiindcă n-ar ști. Întreabă ca să ne trezim. Ca omul să se vadă, măcar o clipă, așa cum este: schimbător, cârtitor, greu de mulțumit și, de multe ori, greu de întors spre Dumnezeu.

Îi aseamănă cu niște copii care stau în piețe și strigă unii către alții: „V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și nu v-ați tânguit.”

Cu alte cuvinte: v-am chemat și cu glas de bucurie, și cu glas de plângere. V-am chemat prin asprimea lui Ioan Botezătorul, care trăia în post, în pustie și în înfrânare. V-am chemat și prin blândețea Fiului Omului, Care S-a apropiat de oameni, a stat la masă cu vameșii și păcătoșii, nu ca să le încuviințeze păcatul, ci ca să-i ridice din el.

Dar omul, când nu vrea să se pocăiască, găsește cusur la orice.

A venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și au zis: „Are demon.” Prea aspru. Prea retras. Prea greu de primit.

A venit Hristos, mâncând și bând, apropiindu-Se de cei căzuți, și au zis: „Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor.” Prea blând. Prea apropiat. Prea îngăduitor, după mintea lor.

👉   Vedeți viclenia inimii nepocăite? Nu caută adevărul. Caută motiv să nu se schimbe.

Și să nu ne grăbim să-i judecăm pe aceia de atunci. Căci și noi facem, de multe ori, la fel. Când Biserica ne cheamă la post, spunem că e greu. Când ne cheamă la rugăciune, spunem că n-avem timp. Când preotul vorbește blând, zicem că nu ne-a mișcat. Când vorbește mai apăsat, zicem că ne-a rănit. Când Dumnezeu ne rabdă, uităm de El. Când îngăduie un necaz spre trezirea noastră, ne tulburăm și cârtim.

Așa este omul când nu vrea să-și plece grumazul. Mereu mai are o scuză. Mereu mai găsește pe cineva vinovat. Ba vremea, ba oamenii, ba slujitorii Bisericii, ba împrejurările, ba oboseala, ba rănile vechi. Toate pot fi adevărate într-o măsură, dar nu pot ține loc de pocăință.

Când omul vrea cu adevărat să se întoarcă la Dumnezeu, și un cuvânt simplu îl trezește. Când nu vrea, nici minunea nu-l mai clintește.

De aceea Domnul începe să mustre cetățile în care făcuse cele mai multe minuni. Nu le mustră pentru că nu primiseră lumină, ci tocmai pentru că primiseră multă lumină și au rămas tot în întunericul lor. Au văzut mult și s-au schimbat puțin. Au fost cercetate de Dumnezeu și tot nu s-au pocăit.

Aici este cutremurul acestei Evanghelii: omul poate fi aproape de minune și totuși departe de pocăință.

Poate avea icoane în casă și să nu mai aibă rugăciune în inimă. Poate merge la biserică și totuși să-și păstreze răutatea. Poate vorbi frumos despre credință și să nu se smerească niciodată. Poate primi ajutor de la Dumnezeu de nenumărate ori și, după ce trece necazul, să trăiască iarăși ca mai înainte.

Asta înseamnă cetate nepocăită: loc cercetat de Dumnezeu, dar neschimbat. Și o astfel de cetate poate fi și inima mea. Poate fi și casa mea. Poate fi și viața mea, dacă mă mulțumesc doar să aud cuvântul Domnului, dar nu-l las să mă taie, să mă curețe, să mă întoarcă.

Să fim cinstiți: pocăința nu este doar o vorbă frumoasă. Nu înseamnă numai să spui: „Îmi pare rău.” Pocăința înseamnă să începi să nu mai aperi păcatul. Să nu-l mai albești. Să nu-l mai ascunzi sub vorbe cuminți. Să nu mai dai mereu vina pe alții. Să nu mai spui: „Așa sunt eu”, ca și cum asta ar fi o scutire de la lupta duhovnicească.

Pocăința începe când omul zice, fără teatru și fără podoabă de cuvinte:

„Doamne, destul am fugit. Destul m-am îndreptățit. Destul am văzut binele Tău și am rămas același. Ajută-mă să mă schimb.”

Domnul mustră, dar nu mustră din răutate. Mustrarea Lui este tot milă, numai că milă spusă cu glas tare. Este strigătul Păstorului când vede oaia mergând spre prăpastie. Nu strigă ca s-o rușineze, ci ca s-o oprească. Nu rănește ca să piardă, ci ca să vindece.

Evanghelia cetăților nepocăite ne întreabă și pe noi, fără ocol:

↪   Câte minuni ai primit și câte ai uitat?
↪   De câte ori te-a ridicat Dumnezeu și tu te-ai întors iarăși la nepăsare?
↪   De câte ori ai spus că începi o viață mai bună, dar ai amânat?
↪   De câte ori ai simțit chemarea Lui și ai zis: „Nu acum”?

Nu ajunge să fim aproape de cele sfinte. Cetățile acelea au fost aproape de Hristos. Au auzit glasul Lui. Au văzut minunile Lui. Și totuși apropierea aceasta, fără schimbare, s-a făcut pricină de mustrare.

Să luăm aminte, dar. Să nu fim oameni cărora Dumnezeu le cântă și de bucurie, și de jale, iar noi rămânem reci. Să nu fim creștini care cer semne, dar nu primesc îndreptare. Să nu fim suflete care vor mângâiere, dar fug de pocăință.

Căci Dumnezeu nu ne cheamă doar să ne emoționăm o clipă. Ne cheamă să ne întoarcem. Să ne schimbăm. Să lăsăm păcatul. Să începem iarăși, cu smerenie, cu lacrimă, cu nădejde.

Nu mâine. Nu când va fi mai ușor. Nu când se vor schimba ceilalți. Ci astăzi, cât încă se mai aude glasul Evangheliei.

Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai mustrat cetățile nepocăite, mustră și inima mea, dar nu mă lepăda. Trezește-mă din împietrire, scoate-mă din amânare și dă-mi pocăință adevărată, nu numai vorbă de pocăință. Ajută-mă să nu trec pe lângă minunile Tale cu inimă rece, ci să mă schimb, cât încă mai este vreme. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇