Hristos, Ușa oilor și vindecarea orbirii sufletești
Text de temelie: Sfânta Evanghelie după Ioan 9, 39-41; 10, 1-9, unde Mântuitorul vorbește despre orbirea celor ce se socotesc văzători și despre Sine ca „Ușa oilor”, prin Care omul intră la mântuire și află pășune duhovnicească.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 9, 39-41; 10, 1-9)
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit acestea unii dintre fariseii care erau cu El și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul deschide acestuia și oile ascultă de glasul lui, iar păstorul cheamă oile sale pe nume și le mână afară. Și, când scoate oile, merge înaintea lor și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. Deci, iarăși a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa. Dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.
Hristos, Ușa prin care intrăm la viață
Sunt cuvinte în Sfânta Evanghelie care nu se citesc numai cu ochii, ci se primesc cu frică sfântă în inimă. Așa este și această pericopă dumnezeiască, în care Domnul nostru Iisus Hristos grăiește despre vedere și orbire, despre păstori și tâlhari, despre glasul cel adevărat și despre glasurile cele străine, despre staulul oilor și despre Ușa prin care se intră întru mântuire.
La început, Domnul spune un cuvânt greu, aspru la auz, dar plin de lumină pentru cel smerit: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” Nu înseamnă că Hristos a venit ca să piardă lumea, căci El Însuși a zis că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut. Ci judecata aceasta este arătarea adevărului. Când Lumina vine în lume, atunci se vede cine iubește lumina și cine se ascunde în întuneric.
Orbirea cea trupească este durere, dar orbirea sufletească este primejdie mare. Omul care nu vede cu ochii trupului știe că are nevoie de ajutor. Întinde mâna, cere călăuzire, se lasă povățuit. Dar omul orbit de mândrie nu cere nimic, fiindcă se socotește plin de vedere. El nu mai întreabă, nu mai ascultă, nu mai primește mustrare, nu mai caută doctorie, căci își zice în sine: „Eu știu. Eu văd. Eu înțeleg.”
Aici este rana cea ascunsă a fariseilor. Ei nu erau orbi pentru că nu cunoșteau litera Legii, ci pentru că nu mai vedeau Duhul Legii. Nu erau orbi pentru că nu știau Scripturile, ci pentru că nu-L recunoșteau pe Hristos, Cel despre Care Scripturile mărturiseau. Aveau ochii minții plini de învățătură, dar inima le era întunecată de slavă deșartă.
De aceea Domnul le zice: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră.” Cu alte cuvinte: dacă v-ați fi recunoscut neputința, ați fi aflat milă; dacă ați fi mărturisit că nu înțelegeți, ați fi primit luminare; dacă ați fi zis: „Doamne, deschide-ne ochii!”, ochii vi s-ar fi deschis. Dar pentru că v-ați închis în părerea de sine, orbirea voastră s-a făcut vină.
O, cât de aproape este cuvântul acesta de noi, cei de astăzi! Căci și noi, de multe ori, ne socotim văzători. Vedem greșelile altora, dar nu ne vedem rănile noastre. Vedem paiul din ochiul fratelui, dar nu simțim bârna din ochiul nostru. Vedem lipsurile Bisericii, ale aproapelui, ale lumii întregi, dar nu vedem lipsa rugăciunii noastre, răceala inimii noastre, nerăbdarea, cârtirea, judecata și neiubirea care se ascund în noi.
Adevărata vedere nu este aceea prin care omul privește de sus pe ceilalți, ci aceea prin care se vede pe sine înaintea lui Dumnezeu. Cel ce se vede păcătos începe să vadă. Cel ce se vede neputincios începe să se întărească. Cel ce se vede pierdut începe să caute Ușa mântuirii.
Și după ce Domnul vorbește despre orbire, ne descoperă taina staulului și a Păstorului. El spune că cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor.
Staulul este chipul Bisericii, locul unde sufletele se adună sub paza lui Dumnezeu. Oile sunt credincioșii, cei chemați pe nume de Păstorul cel bun. Iar Păstorul este Hristos, Cel ce nu vine să stăpânească prin frică, ci să conducă prin iubire; nu vine să răpească, ci să dăruiască; nu vine să piardă, ci să mântuiască.
Dar Domnul nu spune numai că El este Păstorul. Spune și mai adânc: „Eu sunt Ușa oilor.” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că nimeni nu intră în viața cea adevărată ocolindu-L pe Hristos. Nimeni nu află mântuire prin viclenie, prin mândrie, prin putere lumească, prin fățărnicie sau prin înțelepciune ruptă de Dumnezeu. Hristos este Ușa. Prin El se intră în staul. Prin El se primește pace. Prin El se ajunge la Tatăl. Prin El se află pășunea cea duhovnicească.
Sunt mulți care voiesc să sară pe altă parte. Unii caută mântuire fără pocăință. Alții caută pace fără rugăciune. Alții caută adevăr fără smerenie. Alții caută Biserică fără ascultare, credință fără cruce, lumină fără nevoință, bucurie fără curățirea inimii. Dar toate aceste căi ocolitoare nu duc la pășune, ci la rătăcire.
Hristos nu este una dintre uși. El este Ușa. Nu este una dintre căi, ci Calea. Nu este un glas printre glasuri, ci Glasul care cheamă sufletul la viață. De aceea zice: „Dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.”
Ce frumos este acest cuvânt: pășune va afla. Pășunea este hrana sufletului. Este pacea care se pogoară peste inimă după rugăciune. Este lumina care se aprinde în om după spovedanie. Este întărirea care vine prin Sfânta Împărtășanie. Este cuvântul Evangheliei care vindecă mintea. Este lacrima pocăinței care spală întunericul. Este dragostea care nu mai cere să fie slujită, ci se dăruiește.
Oaia cunoaște glasul păstorului. Așa și sufletul credincios, chiar dacă este slab, chiar dacă este obosit, chiar dacă a rătăcit o vreme, cunoaște glasul lui Hristos. Glasul Lui nu tulbură, ci cheamă. Nu zdrobește, ci ridică. Nu măgulește păcatul, dar nici nu pierde pe păcătos. Glasul Lui spune: „Vino!” Glasul Lui spune: „Nu te teme!” Glasul Lui spune: „Pocăiește-te, căci Împărăția cerurilor s-a apropiat.”
Dar sunt și glasuri străine. Glasul mândriei, care zice: „Nu ai nevoie de nimeni.” Glasul deznădejdii, care zice: „Nu mai este iertare pentru tine.” Glasul lumii, care zice: „Trăiește numai pentru plăcere.” Glasul răutății, care zice: „Răzbună-te.” Glasul nepăsării, care zice: „Mai ai vreme.” Toate acestea sunt glasuri străine. Ele nu duc la pășune, ci la pustiu.
Creștinul trebuie să învețe a deosebi glasurile. Nu orice glas care vorbește frumos este de la Dumnezeu. Nu orice cuvânt dulce este adevăr. Nu orice chemare este mântuitoare. Glasul lui Hristos se cunoaște după roade: aduce smerenie, pace, pocăință, dragoste, răbdare, curăție și dor de Dumnezeu.
Fariseii au auzit cuvintele Domnului, dar nu le-au înțeles. Și aceasta este încă o mare învățătură: poți auzi Evanghelia și totuși să nu o primești. Poți sta lângă Hristos și totuși să nu-L cunoști. Poți avea religie la arătare, dar inimă închisă. Poți vorbi despre Dumnezeu, dar să nu-I recunoști pașii când El vine spre tine.
De aceea, să nu citim această Evanghelie ca și cum ar fi numai despre fariseii de demult. Ea este și despre noi. Despre orbirea noastră. Despre încăpățânarea noastră. Despre felul în care uneori ne apărăm păcatul cu vorbe frumoase. Despre primejdia de a spune „noi vedem”, tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie să fim luminați.
Să ne rugăm, așadar, ca Domnul să ne dea vedere lăuntrică. Să ne deschidă ochii inimii. Să ne învețe a-I cunoaște glasul. Să ne păzească de glasurile străine. Să nu intrăm în viață pe căi ocolite, ci prin Ușa cea sfântă, care este Hristos.
Căci numai prin El intrăm la Tatăl. Numai prin El aflăm pășune. Numai prin El orbirea se face vedere, rătăcirea se face întoarcere, frica se face pace, iar moartea se face trecere spre viață.
Și fericit este omul care, lăsând mândria sa la prag, bate la Ușa lui Hristos cu inimă zdrobită și smerită. Căci acea Ușă nu se închide celui ce vine cu pocăință. Iar Păstorul cel bun nu uită niciodată numele oilor Sale.
Doamne Iisuse Hristoase, Ușa mântuirii și Păstorul sufletelor noastre, luminează-ne ochii cei întunecați de păcat, fă-ne să cunoaștem glasul Tău și nu ne lăsa să rătăcim după glasuri străine. Cheamă-ne pe nume, ridică-ne din orbirea mândriei și du-ne la pășunea vieții celei veșnice. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu