Ochiul curat și mărturisirea lui Hristos – Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu

Ochiul curat, inima întreagă și mărturisirea lui Hristos

Matei 6, 22-33 și Matei 16, 13-19 despre ochiul curat, grija lumească, slujirea lui Dumnezeu și mărturisirea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Celui viu.

 

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 6, 22-33; 16, 13-19) 

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât haina? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.

 

În vremea aceea, venind în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat Iisus pe ucenicii Săi, zicând: cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns Lui: unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Atunci Iisus le-a zis: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Şi răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Iar Iisus răspunzând, i-a zis: fericit eşti tu Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, cel din ceruri. Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri.

Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul.” Pare simplu la început. Ochiul vede, trupul umblă, omul își duce viața. Dar Hristos nu vorbește aici numai despre ochiul din trup, ci despre privirea dinlăuntru, despre felul în care omul primește lumea în sufletul lui.

Căci nu toate se strică dintr-odată în om. De multe ori, începutul este mic. O privire necurată. O judecată aruncată în grabă. O bănuială. O poftă hrănită în ascuns. O invidie pe care omul nu vrea s-o recunoască. Și, încet-încet, ceea ce intră prin ochi coboară în inimă, iar inima începe să se tulbure.

Omul cu ochiul curat vede altfel. Nu pentru că lumea ar fi curată peste tot, nici pentru că nu mai sunt ispite, răutăți și necazuri. Nu. Dar omul acesta nu se grăbește să murdărească tot ce vede. Nu caută numai vina altuia. Nu se hrănește cu rușinea aproapelui. Nu se bucură când cineva cade. Nu privește omul ca pe un lucru de folosit, nici darul lui Dumnezeu ca pe o marfă.

Ochiul rău, însă, face altceva. El strâmbă totul. Vede binele și tot găsește ceva de bănuit. Vede liniștea și o tulbură. Vede frumusețea și o întoarce spre poftă. Vede pe aproapele și îl cântărește rece, ca pe o pricină de judecată. Și aici este mare primejdie: nu întotdeauna lumea din afară ne întunecă, ci felul în care o lăsăm să intre în noi.

De aceea Domnul trece mai departe și spune limpede: „Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona.”

Aici nu prea mai este loc de împăcare. Nu putem să aprindem candela înaintea icoanei, iar inima să ne fie închinată cu totul câștigului, lăcomiei, slavei deșarte, fricii și minciunii. Putem munci, firește. Putem strânge pentru casă. Putem avea grijă de copii, de familie, de ziua de mâine. Nu aceasta osândește Domnul. Dar una este grija cu rost și alta este robia grijii.

Să fim sinceri: Mamona nu înseamnă numai banul. Pentru unii este averea. Pentru alții este mândria. Pentru alții este dorința de a fi văzuți, lăudați, pomeniți. Pentru alții este frica de a nu pierde ceva. Și omul zice: „Ce să fac, părinte? Trebuie să trăiesc și eu.” Așa este, trebuie să trăim. Dar întrebarea este: trăim cu Dumnezeu sau trăim ca și cum Dumnezeu ar fi undeva departe, iar noi singuri trebuie să ținem cerul pe umeri?

Când Hristos spune: „Nu vă îngrijiți”, El nu ne cheamă la lenevie. Să nu înțelegem greșit. Evanghelia nu ne cere să stăm cu mâinile în sân și să așteptăm să ni se dea toate de-a gata. Omul trebuie să muncească, să fie chibzuit, să-și poarte casa, să-și îngrijească familia. Dar Domnul lovește în altceva: în grija aceea care roade sufletul, în neliniștea care nu te mai lasă să te rogi, în frica aceea care îți spune că Dumnezeu nu vede, nu știe, nu poartă grijă.

„Priviți la păsările cerului”, zice Domnul. Păsările nu seamănă, nu seceră, nu adună în hambare, și totuși Tatăl ceresc le hrănește. Ele nu stau fără mișcare; zboară, caută, se ostenesc după firea lor. Dar nu trăiesc în spaima aceea bolnăvicioasă în care trăiește omul când uită de Dumnezeu.

Și iarăși zice Domnul: „Luați seama la crinii câmpului.” Crinul crește tăcut. Nu se laudă. Nu se împinge înainte. Nu se compară cu alt crin. Nu cere să fie privit. Își primește frumusețea din rânduiala lui Dumnezeu. Iar noi, care suntem mai de preț decât iarba câmpului, ne frământăm uneori ca și cum am fi părăsiți.

De multe ori, nu pâinea de astăzi ne lipsește, ci pacea. Nu haina de pe trup ne doare cel mai tare, ci goliciunea sufletului. Nu ziua de mâine este problema, ci frica noastră de ziua de mâine. Ne facem hambare de griji, strângem gânduri negre, întoarcem pe toate fețele ce va fi și cum va fi, iar în vremea aceasta uităm să mai spunem simplu: „Doamne, ajută-mă! Doamne, luminează-mă! Doamne, nu mă lăsa!”

Și atunci vine cuvântul cel mare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.”

Mai întâi. Aici se poticnește omul. Că noi Îl vrem pe Dumnezeu, dar adesea nu chiar mai întâi. Mai întâi vrem să ne rezolvăm treburile. Mai întâi vrem să ne facem planurile. Mai întâi vrem să fim siguri, liniștiți, acoperiți, apreciați. Și după aceea, dacă mai rămâne vreme, și Dumnezeu.

Dar Domnul nu așa ne învață. El spune: mai întâi Împărăția. Mai întâi sufletul. Mai întâi rugăciunea. Mai întâi adevărul. Mai întâi iertarea. Mai întâi dreptatea lui Dumnezeu, nu dreptatea noastră, care de multe ori vine amestecată cu orgoliu, cu supărare și cu dorința de a avea ultimul cuvânt.

Și de aici se leagă frumos și cealaltă Evanghelie, cea din părțile Cezareii lui Filip. Domnul îi întreabă pe ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Iar ei răspund ce au auzit: unii zic Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci.

Așa a fost atunci, așa este și astăzi. Lumea are multe păreri despre Hristos. Unii Îl socotesc un mare Învățător. Alții Îl țin doar ca pe o amintire frumoasă din copilărie. Alții Îl pomenesc la necaz și Îl uită la bine. Alții Îi folosesc numele, dar nu vor să-I urmeze poruncile. Și, să fim drepți, uneori și noi facem la fel.

Dar Domnul nu Se mulțumește cu ce zice lumea. Întrebarea vine mai aproape: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”

Aici nu mai merge cu vorba altora. Nu mai merge cu „așa am pomenit”, „așa se spune”, „așa era la bunici”. Toate acestea pot fi început bun, dar nu ajung. Fiecare om ajunge, într-o zi, să fie întrebat în adâncul lui: cine este Hristos pentru tine?

Petru răspunde: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” Nu este un răspuns învățat pe dinafară. Nu este o vorbă frumoasă pusă la loc potrivit. Domnul Însuși îi spune: „Nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.”

Adevărata mărturisire vine din luminare. Vine când omul nu se mai bizuie numai pe mintea lui, nici pe părerile lumii, ci lasă pe Dumnezeu să-i atingă inima.

Și aici se întâlnesc cele două învățături: ochiul curat ajunge să-L vadă pe Hristos drept ceea ce este. Inima neîmpărțită poate să-L mărturisească. Omul robit de Mamona va da înapoi când credința îl costă. Omul înnecat în griji Îl va uita ușor, fiindcă frica țipă mai tare decât rugăciunea. Dar omul care caută mai întâi Împărăția începe să priceapă, încet, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu.

Pe această mărturisire se zidește Biserica. Nu pe păreri schimbătoare, nu pe moda vremii, nu pe fricile oamenilor. Biserica nu stă pentru că oamenii sunt puternici, ci pentru că Hristos este Capul ei. Au venit prigoane, tulburări, erezii, păcate omenești, batjocuri și vremuri grele. Și totuși Biserica merge mai departe, nu prin vrednicia noastră, ci prin puterea lui Hristos.

Dar să nu ne ascundem după aceasta. Faptul că Biserica este a lui Hristos nu ne dă voie să trăim oricum. Nu putem duminica să spunem „Tu ești Hristosul”, iar în celelalte zile să slujim lăcomiei, minciunii, bârfirii, necurăției și răutății. Nu putem aprinde candela și să ținem ochiul plin de întuneric. Nu putem cere binecuvântare, dar să nu vrem schimbare.

Aici este adevărul, chiar dacă nu sună comod: uneori vrem ajutor de la Dumnezeu, dar nu vrem ascultare de Dumnezeu. Vrem pace, dar ne ținem strâns de patimi. Vrem iertare, dar nu iertăm. Vrem Împărăția, dar mai întâi vrem hambarele noastre, planurile noastre, siguranța noastră și dreptatea noastră.

👉   Și totuși, Domnul nu ne leapădă. Ne cheamă. Ne arată rana, dar ne dă și leacul. Curățește-ți ochiul. Întoarce-ți inima. Nu mai sluji la doi domni. Nu lăsa grija să-ți roadă sufletul. Caută mai întâi Împărăția. Mărturisește-L pe Hristos nu numai cu buzele, ci cu viața ta.

Să începem de unde putem. Să ne păzim privirea. Să nu ne hrănim mintea cu murdărie, cu zavistie, cu batjocură și cu judecată. Să muncim cinstit, dar să nu facem din câștig dumnezeu. Să avem grijă de casă, dar să nu uităm de suflet. Să avem pâine pe masă, dar și rugăciune în inimă. Să ne îmbrăcăm trupul, dar să nu lăsăm sufletul gol.

Iar când Domnul ne întreabă: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”, să nu răspundem numai cu vorba. Să răspundem cu viața.

Doamne, Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Tu ești lumina mea când ochiul mi se întunecă. Tu ești pacea mea când grijile mă trag în jos. Tu ești Stăpânul meu. Tu ești piatra pe care vreau să-mi așez sufletul.

Și atunci, chiar dacă lumea se tulbură, chiar dacă grijile vin, chiar dacă întunericul bate la ușă, omul nu mai este singur. Cel ce caută mai întâi Împărăția lui Dumnezeu află, încet și tainic, că Dumnezeu îi poartă de grijă mai mult decât poate el pricepe.

Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇