Vindecarea lunaticului – credința, rugăciunea și postul | Matei 17, 14-23

Vindecarea lunaticului – credința care se întărește prin rugăciune și post Vindecarea lunaticului este minunea relatată în Matei 17, 14-23, în care Iisus Hristos vindecă un copil adus de tatăl său. Pericopa, citită în Duminica a X-a după Rusalii, arată că adevărata credință se întărește prin rugăciune și post. Hristos îi învață pe ucenici că până și credința cât un grăunte de muștar poate birui obstacole care par imposibile. Evanghelia Vindecării lunaticului ne așază înainte una dintre cele mai dureroase imagini ale iubirii părintești: un tată îngenuncheat înaintea lui Iisus pentru copilul său. Nu vine cu vorbe multe și nici cu pretenții. Vine cu durerea unui om care a încercat tot ce putea și rostește una dintre cele mai simple rugăciuni ale Evangheliei: „Doamne, miluiește pe fiul meu!” Evanghelia zilei În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și ade...

A treia vestire a Patimilor – Cine vrea să fie întâiul să slujească

Cine vrea să fie întâiul să învețe să slujească

Hristos vestește Patimile și le arată ucenicilor că adevărata măreție nu stă în putere, ci în smerenie, jertfă și slujirea aproapelui.


(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 20, 17-28)

În vremea aceea, suindu-Se la Ierusalim, Iisus a luat de o parte pe cei doisprezece ucenici și le-a spus lor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor și a cărturarilor și-L vor osândi la moarte; apoi Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească și să-L biciuiască și să-L răstignească, dar a treia zi va învia. Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se și cerând ceva de la El. Iar El i-a zis: Ce voiești? Ea a zis Lui: Zi ca să șadă acești doi fii ai mei unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta, întru Împărăția Ta. Dar Iisus, răspunzând, a zis: Nu știți ce cereți. Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu și cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezați? Ei I-au zis: Putem. Și El a zis lor: Paharul Meu îl veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu. Și, auzind, cei zece s-au mâniat pe cei doi frați. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știți că ocârmuitorii păgânilor domnesc peste ei și cei mari îi stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci acela care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; și cel care între voi va vrea să fie cel dintâi să vă fie vouă slugă, după cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.

Drumul spre Ierusalim se apropie de sfârșit. Mântuitorul știe ce Îl așteaptă și nu ascunde nimic ucenicilor. Îi ia deoparte și le vorbește limpede despre condamnarea Sa, despre batjocură, biciuire și răstignire. Dar vestirea nu se încheie cu moartea: „a treia zi va învia”.

Este a treia oară când Domnul le vorbește despre Patimile Sale. Nu merge spre Ierusalim ca o victimă neputincioasă, prinsă fără veste de vrăjmași, ci Se îndreaptă de bunăvoie spre Cruce, știind că prin jertfa Sa va veni mântuirea oamenilor.

Hristos vorbește despre Cruce, ucenicii se gândesc la locurile de cinste

Imediat după această vestire cutremurătoare, mama fiilor lui Zevedeu se apropie de Iisus împreună cu fiii ei, Iacov și Ioan ↗. Se închină înaintea Lui și cere ca aceștia să stea unul de-a dreapta, iar celălalt de-a stânga Sa, în Împărăție.

Cererea pare izvorâtă din dragostea unei mame. În adâncul ei se ascunde însă dorința de întâietate. În timp ce Hristos vorbește despre suferință și jertfă, ei se gândesc la cinste, putere și locuri înalte.

Cât de ușor ne recunoaștem în această scenă! Auzim cuvintele Evangheliei, dar mintea noastră rămâne uneori prinsă în dorința de a fi apreciați, ascultați și așezați înaintea celorlalți. Putem fi aproape de Hristos cu trupul, dar departe de gândul Lui cu inima.

Domnul nu-i alungă și nici nu-i umilește. Le spune doar adevărul:

Nu știți ce cereți.

Nu este suficient să dorim slava Împărăției. Trebuie să fim gata să urmăm și calea care duce spre ea.

Paharul nu este o podoabă, ci o încercare

Iisus îi întreabă dacă pot bea paharul pe care Îl va bea El. Paharul înseamnă aici suferința, ascultarea și jertfa. Cei doi răspund repede: „Putem”.

Probabil nu înțelegeau încă pe deplin ce spun. Își imaginau o împărăție văzută, în care Hristos avea să domnească asemenea unui conducător pământesc. Domnul știa însă că înaintea slavei se află Crucea.

Iacov avea să mărturisească prin sânge credința sa, fiind ucis din porunca lui Irod, după cum aflăm din Faptele Apostolilor. Ioan avea să treacă și el prin prigoniri și multă suferință. Au băut, fiecare în felul său, din paharul despre care le vorbise Hristos.

Totuși, cuvintele Domnului nu trebuie răstălmăcite. Creștinismul nu caută suferința de dragul suferinței. Nu orice necaz îl face automat pe om sfânt. Încercarea devine roditoare atunci când este purtată cu credință, fără ură și fără despărțire de Dumnezeu.

Cei zece nu erau mai smeriți

Când ceilalți zece apostoli aud cererea, se mânie pe cei doi frați. Mânia lor arată că nici ei nu erau cu totul străini de dorința întâietății. Dacă ar fi fost smeriți, cererea lui Iacov și Ioan nu i-ar fi tulburat atât de tare.

Nu doar cei doi doreau primele locuri. Probabil că și ceilalți se vedeau vrednici de ele. Într-o singură clipă, mica obște a apostolilor risca să fie dezbinată de aceeași patimă care îi desparte atât de des pe oameni: întrebarea „Cine este mai mare?”.

Hristos îi cheamă la Sine. Nu-i lasă să se certe și nici nu hotărăște cine dintre ei este mai vrednic. Le arată o cale cu totul diferită de logica lumii.

Conducătorii păgânilor își arată puterea stăpânind peste oameni. În Împărăția lui Dumnezeu, adevărata mărime se vede prin slujire:

„Cel care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru.”

Domnul nu spune că omul trebuie să devină lipsit de voință sau să accepte orice nedreptate. Smerenia nu înseamnă lașitate, iar slujirea nu înseamnă complicitate cu răul. A sluji înseamnă să folosești darurile, puterea și răspunderea primite pentru binele aproapelui, nu pentru propria slavă.

Puterea creștină poartă chipul Crucii

Iisus nu le dă ucenicilor doar o poruncă, ci Se oferă pe Sine drept pildă:

Fiul Omului ↗ n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.

Acesta este centrul întregii pericope. Cel mai mare Se face slujitorul tuturor ↗. Cel fără de păcat primește ocara oamenilor. Stăpânul vieții Își dă viața pentru a-i elibera pe cei robiți de păcat și de moarte.

Sfântul Ioan Gură de Aur  arată, tâlcuind aceste cuvinte, că smerirea lui Iisus Hristos nu I-a micșorat slava, ci a devenit ridicarea noastră. Crucea, care părea în ochii lumii o înfrângere, s-a făcut biruință și cale spre Înviere.

Evanghelia ne obligă, așadar, să ne cercetăm dorința de întâietate. Vrem un loc în față pentru a fi văzuți sau pentru a putea ajuta? Dorim autoritate pentru binele oamenilor sau pentru a ne impune voia? Ne supărăm când altcineva este apreciat mai mult decât noi?

În familie, în parohie, la serviciu și în viața publică, creștinul nu este chemat să lupte pentru primul scaun. Este chemat să vadă primul suferința aproapelui și să se ridice primul pentru a-l ajuta.

Înaintea lui Dumnezeu, cel dintâi nu este omul care are cele mai multe titluri, ci acela care iubește mai mult. Nu cel căruia îi slujesc mulți este mare, ci acela care, urmându-L pe Hristos, se face cu inimă curată slujitorul tuturor.

❇❇
❇❇❇
❇❇

Comentarii