Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni
Chemarea celor dintâi ucenici, lăsarea mrejelor păcatului, mărturisirea lui Hristos și lumina faptelor bune.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 4, 18-23;)
În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi pare, la prima vedere, foarte simplă. Iisus trece pe lângă Marea Galileii, vede niște pescari și îi cheamă după El. Atât. Dar, dacă stăm puțin și privim mai cu luare aminte, vedem că aici este începutul unei mari schimbări. Nu numai pentru acei oameni, ci pentru lumea întreagă.
Domnul nu Se duce să caute ucenici în case mari, nici printre oameni cu vază, nici printre cei care se socoteau înțelepți înaintea lumii. Îi găsește pe țărm, la munca lor. Pe Petru și pe Andrei îi află aruncând mreaja în mare. Pe Iacov și pe Ioan îi află în corabie, împreună cu tatăl lor, cârpindu-și mrejele, cum făceau pescarii în fiecare zi.
Erau oameni simpli. Oameni ai muncii. Oameni cu palmele bătătorite, cu grijile lor, cu oboseala lor, cu viața lor așa cum era.
Și tocmai pe aceștia îi cheamă Hristos.
Le spune scurt, fără multe vorbe:
Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni.
Doar atât: veniți după Mine.
Și ei merg.
Aici se vede ceva mare. Când Dumnezeu cheamă, nu totdeauna cheamă cu glas tare. Uneori chemarea vine liniștit, dar intră adânc în inimă. Omul poate auzi multe vorbe într-o viață, multe îndemnuri, multe chemări. Dar când se atinge de el glasul lui Hristos, atunci începe să priceapă că viața nu poate rămâne cum a fost.
Apostolii au lăsat mrejele. Și nu le-au lăsat pentru că mrejele erau rele. Nu. Munca lor era cinstită. Dar venise ceasul să fie chemați la o lucrare mai mare.
Mrejele noastre
Fraților, să nu ne uităm la această Evanghelie ca la o întâmplare petrecută doar demult, pe țărmul Galileii. Ea este și pentru noi.
Căci și noi avem mrejele noastre.
Unul este prins în grijile vieții. Altul nu mai poate ieși din supărări vechi. Altul ține minte răul ani de zile. Altul se luptă cu mândria, cu vorba aspră, cu judecarea aproapelui, cu nepăsarea, cu obiceiuri care îl trag în jos.
Și Hristos trece și astăzi pe lângă sufletul omului. Nu cu zgomot, nu cu silă, nu cu amenințare. Ci cu aceeași chemare:
Vino după Mine.
Lasă ce te ține legat. Lasă ce-ți îngreunează sufletul. Lasă ceea ce știi și tu, în adâncul inimii, că nu-ți aduce pace.
Nu toate mrejele se văd. Unele sunt înăuntru. Și tocmai acestea sunt cel mai greu de lăsat.
Apostolii au lăsat mrejele și au mers după Domnul. Noi, poate, nu avem mreje de pescar. Dar avem lucruri de care ne-am lipit prea tare. Avem gânduri, patimi, frici, slăbiciuni, deprinderi rele. Și de multe ori zicem: „Așa sunt eu, nu mă mai schimb.”
Dar Hristos nu ne cheamă fiindcă suntem deja schimbați. Ne cheamă ca să ne schimbe El.
Dumnezeu nu caută oameni fără rană
Să nu zică nimeni: „Eu nu sunt vrednic.” Așa este, nu suntem vrednici. Dar nici Apostolii n-au fost aleși pentru că erau desăvârșiți.
Petru avea să se lepede. Toma avea să se îndoiască. Iacov și Ioan aveau și ei râvna lor, dar amestecată cu slăbiciune omenească. Și totuși Hristos i-a chemat.
Asta să ne dea nădejde.
Dumnezeu nu caută oameni fără rană, ci oameni care vor să se lase vindecați. Nu caută oameni care n-au căzut niciodată, ci oameni care, atunci când aud glasul Lui, vor să se ridice.
De multe ori omul se rușinează să vină la Dumnezeu. Zice: „Cum să mă rog, când știu cum sunt? Cum să intru în biserică, dacă port atâtea păcate? Cum să mă apropii, când nu sunt cum ar trebui?”
Dar tocmai pentru aceasta a venit Hristos: să caute, să ridice, să vindece.
Să venim, dar, cum putem. Cu pași mici, dar sinceri. Cu inimă frântă, dar vie. Să zicem și noi: „Doamne, vin. Nu sunt cum trebuie, dar nu vreau să rămân departe de Tine.”
Hristos învață și vindecă
Evanghelia spune că Iisus străbătea Galileea, învățând, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.
Să luăm aminte: Domnul nu doar vorbește. El vindecă. Nu doar arată păcatul, ci ridică pe cel căzut. Nu doar luminează mintea, ci atinge rana omului.
Așa este Hristos.
Cuvântul Lui nu este cuvânt rece. Este cuvânt care trezește, curățește, întărește. Când Hristos cheamă, El dă și putere. Când poruncește, El ajută. Când arată calea, merge înaintea noastră.
De aceea și viața creștină nu poate rămâne numai la vorbe. Nu ajunge să spunem frumos despre credință. Nu ajunge să ne numim creștini. Nu ajunge să cunoaștem texte și învățături, dacă inima rămâne rece.
Credința se vede în viață.
Se vede în răbdare. În iertare. În felul cum vorbești cu omul de lângă tine. În felul cum te porți cu cel slab. În pâinea dată celui flămând. În rugăciunea făcută pentru cel care te-a rănit. În tăcerea bună, atunci când ai putea să răspunzi urât.
Nu cuvintele multe luminează lumea, ci faptele curate, făcute cu inimă smerită.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18, 22)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteți lumina lumii. Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Feriți-vă de oameni, că vă vor da pe mâna soboarelor de judecată și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul; la dregători și la împărați veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor; și veți fi urâți de toți pentru numele Meu, dar cel care va răbda până la sfârșit acela se va mântui.
Voi sunteți lumina lumii
Domnul spune ucenicilor: „Voi sunteți lumina lumii.”
Mare cuvânt. Și, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, este și cuvânt care ne rușinează. Căci de multe ori nu luminăm. De multe ori întunecăm prin vorba noastră, prin mânia noastră, prin judecata noastră, prin nepăsarea noastră.
Dar Hristos nu spune aceasta ca să ne mândrim, ci ca să înțelegem la ce suntem chemați.
Creștinul nu este chemat să facă zgomot, ci să lumineze. Nu să se laude, ci să fie de folos. Nu să se pună pe sine înainte, ci să-L arate pe Dumnezeu prin viața lui.
Lumina nu este a noastră. Este a lui Hristos. Noi suntem doar candele. Dacă stăm aproape de El, ardem. Dacă ne depărtăm, ne stingem.
Și aici trebuie să fim foarte atenți: lumea nu are nevoie de creștini care vorbesc mult și iubesc puțin. Lumea are nevoie de oameni care, fără multă zarvă, duc un strop de lumină acolo unde este întuneric.
Domnul mai spune că acela care Îl va mărturisi înaintea oamenilor va fi mărturisit și el înaintea Tatălui Celui ceresc.
Mărturisirea nu înseamnă numai să spui: „Sunt creștin.” E bine să spui, dar nu ajunge.
Mărturisirea se vede în felul cum trăiești.
Îl mărturisești pe Hristos când nu te rușinezi de cruce. Îl mărturisești când ierți, deși ai fi putut să te răzbuni. Îl mărturisești când nu te lași dus de răutatea lumii. Îl mărturisești când alegi adevărul, chiar dacă te costă. Îl mărturisești când rămâi om, chiar și acolo unde alții se poartă fără omenie.
Nu tuturor ni se cere să fim mucenici cu sânge. Dar tuturor ni se cere să fim mărturisitori în viața de zi cu zi.
În casă. În familie. La muncă. Între prieteni. Pe stradă. În vorbele pe care le scriem și le rostim. În răbdarea pe care o avem cu cei greu de purtat.
Acolo se vede dacă mergem după Hristos sau doar vorbim despre El.
Hristos nu ascunde faptul că ucenicia aduce și necazuri. Cine merge după El nu va fi totdeauna lăudat. Uneori va fi neînțeles. Alteori batjocorit. Alteori dat la o parte.
Dar Domnul spune limpede: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.”
Nu ajunge să începem frumos. Mulți încep cu avânt. Mai greu este să rămâi. Să rămâi în credință când ești obosit. Să rămâi în rugăciune când nu simți mare lucru. Să rămâi în Biserică atunci când lumea râde. Să rămâi bun atunci când ai fost rănit.
Asta este statornicia.
Nu foc de paie, ci candelă care arde încet, dar nu se stinge.
Ce înseamnă să fii pescar de oameni?
Nu înseamnă să prinzi oameni cu sila. Nu înseamnă să-i sperii, să-i lovești cu vorba, să-i judeci de sus. Nu așa a lucrat Hristos.
El a chemat. A așteptat. A vindecat. A iertat. A ridicat.
A fi pescar de oameni înseamnă să ajuți un suflet să nu se piardă. Să-i întinzi o mână, nu să-l împingi mai adânc. Să-i spui un cuvânt bun, nu să-l strivești. Să fii pentru cineva drum spre Dumnezeu, nu piedică.
Poate un tată este pescar de oameni pentru copilul lui. Poate o mamă, prin lacrimile ei și prin rugăciune, aduce un suflet la Hristos. Poate un bunic, printr-o vorbă spusă la vreme, aprinde credința într-un nepot. Poate un prieten, printr-o faptă simplă, ridică pe cineva dintr-o cădere.
Nu trebuie să faci lucruri mari ca să lucrezi pentru Dumnezeu. De multe ori, cele mici, făcute cu inimă curată, cântăresc mult înaintea Lui.
Chemarea de astăzi
Iubiți frați și surori,
Hristos nu a rămas doar pe țărmul Mării Galileii. El vine și astăzi pe țărmul vieții noastre.
Ne găsește obosiți. Ne găsește încurcați în griji. Ne găsește uneori triști, alteori împietriți, alteori prea legați de cele pământești.
Și ne spune același cuvânt:
Veniți după Mine.
Nu după frică. Nu după mândrie. Nu după câștigul trecător. Nu după tulburarea lumii. Ci după Mine.
Să nu tot amânăm. Omul zice adesea: „Mâine mă rog. Mâine mă schimb. Mâine iert. Mâine mă apropii de Dumnezeu.”
Dar viața cu Dumnezeu nu începe mâine. Începe astăzi, dacă inima se deschide.
Să lăsăm și noi mrejele care ne țin legați: păcatul, răutatea, nepăsarea, vorba deșartă, judecata aproapelui, mândria și răceala sufletului.
Și să mergem după Hristos. Nu cu pași mari, dacă nu putem. Dar măcar cu pași sinceri.
Căci Domnul nu disprețuiește începutul smerit. El primește și suspinul, și lacrima, și dorința omului de a se întoarce.
...
Să ne rugăm Domnului să ne dea inimă care aude chemarea Lui. Să nu ne prefacem că nu auzim. Să nu rămânem legați de mrejele noastre, când El ne cheamă la libertate.
Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai chemat pe Apostolii Tăi de pe țărmul Galileii, cheamă-ne și pe noi din risipirea vieții noastre. Scoate-ne din mrejele păcatului, luminează-ne mintea, încălzește-ne inima și fă-ne mărturisitori smeriți ai Evangheliei Tale.
Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl Cel fără de început și cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu