Aluatul fariseilor – răul care pătrunde pe nesimțite în suflet
Ce înseamnă aluatul fariseilor și al saducheilor? Sfânta Evanghelie după Matei 16, 6-12 despre fățărnicie, necredință și adevărata viață creștină.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 16, 6-12)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați aminte și feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor. Iar ei cugetau în sinea lor, zicând: Ne zice aceasta pentru că n-am luat pâine. Dar Iisus, cunoscându-le gândul, a zis: Ce cugetați în voi înșivă, puțin credincioșilor, că n-ați luat pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu vă aduceți aminte de cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, și câte coșuri ați luat? Nici de cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, și câte coșuri ați luat? Cum nu înțelegeți că nu despre pâini v-am zis? Ci feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor. Atunci au înțeles că nu le-a spus să se ferească de aluatul pâinii, ci de învățătura fariseilor și a saducheilor.
Ucenicii trecuseră împreună cu Domnul pe celălalt țărm și uitaseră să ia pâine. Tocmai atunci, Iisus le-a spus să se ferească de „aluatul fariseilor și al saducheilor”. Cu mintea prinsă de grija zilei, ei au crezut că Mântuitorul vorbește despre pâinea obișnuită.
Domnul îi mustră, dar nu pentru simpla lor neatenție, ci pentru faptul că uitaseră prea repede minunile la care fuseseră martori. Văzuseră cum cinci pâini au săturat cinci mii de oameni și cum șapte pâini au ajuns pentru alte patru mii ↗. Cum mai puteau crede că lipsa hranei Îl îngrijora pe Cel care hrănise mulțimile?
„Tot nu înțelegeți, nici nu vă aduceți aminte?”, îi întreabă Iisus. Uitarea binefacerilor lui Dumnezeu slăbește credința. Când nu ne mai amintim de ajutorul primit în trecut, orice lipsă de astăzi ni se pare fără ieșire.
Un pericol ascuns sub chip religios
În capitolul al șaisprezecelea al Evangheliei după Matei, avertismentul vine imediat după întâlnirea lui Iisus cu fariseii și saducheii. Aceștia Îi ceruseră un semn din cer ↗, nu fiindcă doreau sincer să creadă, ci pentru a-L ispiti. Văzuseră vindecări și auziseră cuvintele Sale, dar cereau mereu alte dovezi. Problema lor nu era lipsa semnelor, ci împietrirea inimii.
Fariseii și saducheii nu aveau aceleași convingeri. Cu toate acestea, se uneau în împotrivirea față de Hristos. Fariseii puneau mare preț pe respectarea exterioară a rânduielilor, ajungând adesea să piardă din vedere mila și curățirea inimii. Saducheii, legați îndeosebi de elita preoțească și de puterea vremii, nu mărturiseau învierea morților. Unii riscau să prefacă credința într-un formalism rece, ceilalți o sărăceau prin necredință.
Acesta era „aluatul” lor: o învățătură care părea religioasă, dar putea îndepărta sufletul de Dumnezeu.
Aluatul lucrează tăcut. O cantitate mică pătrunde în toată frământătura și îi schimbă firea. La fel se întâmplă și cu o idee greșită primită fără cercetare, cu fățărnicia tolerată sau cu mândria ascunsă sub o înfățișare evlavioasă. La început par neînsemnate; mai târziu ajung să stăpânească omul.
Când credința rămâne numai la suprafață
Fariseismul nu aparține doar unei epoci trecute. El apare ori de câte ori omul se îngrijește mai mult de imaginea sa decât de adevărul inimii. Putem ține post și, în același timp, să judecăm fără milă. Putem rosti rugăciuni, dar să nu iertăm. Putem apăra cu glas tare credința și, totuși, să ne purtăm fără dragoste cu cei de lângă noi.
Nu rânduielile Bisericii sunt mustrate aici. Ar fi greșit să confundăm învățătura fariseilor cu Sfânta Tradiție ↗, cu postul sau cu disciplina duhovnicească. Acestea sunt căi de vindecare atunci când sunt trăite cu credință, smerenie și dragoste. Primejdia începe când păstrăm forma, dar pierdem duhul; când împlinim o regulă pentru a ne socoti mai buni decât ceilalți.
Într-o tâlcuire ortodoxă, „aluatul” este descris tocmai ca formalism amestecat cu necredință: strictețe lipsită de dragoste și gândire împietrită, care uită scopul poruncii.
„Nu vă aduceți aminte?”
Ucenicii se temeau că nu au pâine, deși Îl aveau lângă ei pe Hristos. Și noi facem adesea la fel. Ne lăsăm copleșiți de lipsuri, de griji și de ziua de mâine, uitând de câte ori Dumnezeu ne-a scos din încercări.
Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Mântuitorul le amintește în mod precis numărul pâinilor, al oamenilor și al coșurilor rămase. Domnul îi învață astfel să păstreze în memorie binefacerile primite și să fie mai atenți la cele viitoare.
Memoria recunoscătoare este un sprijin al credinței. Când vine necazul, să nu ne uităm numai la ceea ce ne lipsește, ci și la ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit deja. Cel care ne-a purtat până aici nu ne va părăsi, chiar dacă ajutorul Său nu vine întotdeauna în chipul și la timpul dorit de noi.
Să cercetăm ce dospește în inima noastră
Cuvântul Domnului ne cere trezvie. Nu orice glas care vorbește despre Dumnezeu conduce neapărat la Dumnezeu. O învățătură se cunoaște și după roadele ei: ne apropie de Hristos, de pocăință, de adevăr și de iubirea aproapelui sau ne hrănește mândria, disprețul și judecarea?
Aluatul fariseilor începe uneori printr-un gând aparent nevinovat: „Eu sunt mai credincios”, „eu cunosc mai bine”, „Dumnezeu îi iubește numai pe cei ca mine”. Dacă nu este alungat prin pocăință, un asemenea gând poate dospi întreaga viață.
Iisus nu ne cheamă la o credință de aparență, ci la una vie. Nu este suficient să avem cuvinte bisericești pe buze dacă inima rămâne aspră. Adevărata credință se vede în smerenie, milă, iertare și încredere în Dumnezeu.
Să-L rugăm pe Domnul să ne curețe de aluatul fățărniciei și al necredinței, pentru ca în sufletul nostru să crească aluatul cel bun al Evangheliei: credința lucrătoare prin iubire.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu