Viața Sfântului Serafim de Sarov – apostolul bucuriei și al păcii

Viața Sfântului Cuvios Serafim de Sarov – omul care a dobândit pacea și a împărțit-o lumii

Descoperă viața Sfântului Serafim de Sarov, marele pustnic care îi întâmpina pe oameni cu îndemnul: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”

„Bucuria mea, Hristos a înviat!”

Puțini sfinți au rămas în amintirea creștinilor atât de strâns legați de bucurie precum Sfântul Serafim de Sarov. Încovoiat de nevoințe și de rănile primite, sprijinit într-un toiag, el îi întâmpina pe oameni cu chipul luminat și cu o urare pascală rostită în orice vreme a anului:

„Bucuria mea, Hristos a înviat!”

Nu erau cuvintele unui om care fusese cruțat de suferință. Dimpotrivă, viața lui a trecut prin boală, singurătate, sărăcie, atacuri, nedreptăți și ani îndelungați de tăcere. Bucuria sa nu venea dintr-o existență lipsită de necazuri, ci din întâlnirea adâncă și neîntreruptă cu Iisus.

Sfântul Serafim este pomenit la 2 ianuarie, ziua mutării sale la Domnul, și la 19 iulie, când se cinstește aflarea moaștelor sale.

Copilul vindecat prin mijlocirea Maicii Domnului

Sfântul Serafim s-a născut la 19 iulie 1754, în orașul Kursk din Rusia, într-o familie de negustori credincioși. La botez a primit numele Prohor. Părinții săi, Isidor și Agafia Moșnin, erau cunoscuți pentru evlavia lor și pentru ajutorul oferit Bisericii.

Tatăl său a început construirea unei catedrale în Kursk, însă a murit înainte de a o vedea terminată. Lucrarea a fost continuată de mama sfântului, care l-a crescut pe Prohor în credință și dragoste față de Dumnezeu.

Tradiția bisericească amintește că, în copilărie, băiatul a căzut de pe schelele bisericii aflate în construcție, dar a rămas nevătămat. Mai târziu s-a îmbolnăvit grav. Maica Domnului i s-ar fi arătat în vis, vestindu-i că îl va cerceta și îl va vindeca. La puțină vreme, prin oraș a trecut o procesiune cu icoana Maicii Domnului din Kursk. Mama l-a dus înaintea icoanei, iar copilul s-a însănătoșit.

Aceste întâmplări au rămas pentru el semnul unei chemări pe care avea să o urmeze până la sfârșit.

Drumul către Mănăstirea Sarov

La vârsta de 17 ani, Prohor a hotărât să părăsească viața lumească. Mama lui nu s-a împotrivit. L-a binecuvântat și i-a dăruit o cruce de aramă, pe care sfântul avea să o poarte toată viața.

După un pelerinaj la Lavra Pecerska din Kiev, unde a cerut sfat pentru calea sa, în anul 1778 a intrat în Mănăstirea Sarov. Avea 19 ani.

Tânărul frate nu căuta lucruri neobișnuite. Îndeplinea ascultările primite, muncea cu bucurie, participa la slujbe și se străduia să-și păstreze mintea în rugăciune. În timp ce mâinile lucrau, buzele și inima rosteau Rugăciunea lui Iisus.

După câțiva ani s-a îmbolnăvit grav. Trupul i se umflase, iar suferința părea fără leac. Prohor nu i-a disprețuit pe medici, dar și-a pus nădejdea în Dumnezeu și a cerut să primească Sfânta Împărtășanie. Viața sa consemnează o nouă arătare a Maicii Domnului, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan. Arătând spre el, Preasfânta Fecioară ar fi spus:

„Acesta este din neamul nostru.”

Curând după aceea, tânărul s-a vindecat.

În 1786 a fost tuns în monahism și a primit numele Serafim, care înseamnă „arzător” sau „înfocat”. A fost hirotonit diacon, iar în 1793 a devenit ieromonah. Slujea Sfânta Liturghie cu o adâncă străpungere a inimii și petrecea multe nopți în rugăciune.

Pustnicul din pădurea Sarovului

După moartea povățuitorului său, părintele Serafim a primit binecuvântarea de a se retrage într-o pădure aflată la câțiva kilometri de mănăstire. Și-a ridicat acolo o chilie simplă, lângă o mică grădină. Locul l-a numit „Sfântul Munte”, cu gândul la Athos.

Revenea la mănăstire sâmbăta, pentru priveghere, iar după Sfânta Liturghie de duminică se întorcea în pustie. Restul săptămânii îl petrecea muncind, citind Scriptura și rugându-se.

Purta adesea cu el Sfânta Evanghelie, pe care o numea „povara lui Hristos”. Dăduse diferitelor locuri din pădure nume precum Betleem, Iordan, Tabor sau Golgota. În fiecare dintre ele citea textele evanghelice legate de acel loc, încercând să trăiască lăuntric viața și Patimile Mântuitorului.

Postul său devenise foarte aspru. Se hrănea puțin, uneori numai cu ceea ce creștea în grădină. Din hrana primită împărțea și animalelor care se apropiau de chilie. De aici provine cunoscuta reprezentare a sfântului hrănind un urs, animal care, potrivit tradiției, devenise blând în preajma lui.

Dar pustia nu însemna numai liniște. Sfântul a trecut prin ispite puternice, tulburări și lupte ale gândurilor. Pentru a le birui, a început una dintre cele mai grele nevoințe ale sale: vreme de o mie de zile și o mie de nopți s-a rugat pe o piatră, în picioare sau în genunchi, rostind cuvintele vameșului:

„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

(Luca 18, 13)

Bătut de tâlhari, dar lipsit de răzbunare

Într-o zi, trei tâlhari au venit la chilia lui, convinși că pustnicul ascundea bani. Sfântul avea putere să se apere și ținea în mână un topor, însă l-a lăsat jos. Nu a vrut să răspundă violenței cu violență.

Tâlharii l-au lovit cumplit și l-au lăsat aproape mort. Cu mare greutate, părintele Serafim a ajuns la mănăstire. A supraviețuit, dar a rămas gârbov și a fost nevoit să meargă sprijinit în toiag până la sfârșitul vieții.

Când atacatorii au fost prinși, sfântul a cerut să nu fie pedepsiți. Această iertare spune despre el mai mult decât orice cuvânt frumos. Pacea pe care avea să o propovăduiască nu era o idee învățată din cărți. Fusese câștigată în luptă cu propria durere și cu ispita răzbunării.

Anii tăcerii

Din jurul anului 1807, Sfântul Serafim a început nevoința tăcerii. Când întâlnea pe cineva în pădure, se pleca până la pământ și rămânea astfel până când omul se îndepărta. Nu era dispreț față de oameni, ci dorința de a-și păzi mintea și inima de risipire.

În anul 1810, la porunca conducerii mănăstirii, s-a întors la Sarov. S-a supus fără împotrivire și s-a închis într-o chilie strâmtă. Avea puține lucruri: o icoană a Maicii Domnului numită de el „Bucuria tuturor bucuriilor”, o candelă, un sac cu pietre pe care dormea și un sicriu în care se ruga, aducându-și aminte de moarte.

În fiecare săptămână citea întreg Noul Testament. Rugăciunea nu mai era pentru el numai o lucrare rostită la anumite ore, ci devenise respirația sufletului.

După cinci ani a deschis ușa chiliei, însă și-a păstrat încă tăcerea. Abia în jurul anului 1825 a început să-i primească și să-i povățuiască pe cei care veneau la el.

„Bucuria mea, Hristos a înviat!”

După zeci de ani de nevoință, pustnicul s-a întors către oameni. Nu ca să fie lăudat și nici ca să adune ucenici în jurul persoanei sale, ci pentru a le împărtăși pacea primită de la Dumnezeu.

Veneau la el săraci și bogați, oameni simpli și dregători, bolnavi, păcătoși apăsați de conștiință, mame îndurerate și tineri care nu știau ce drum să aleagă. Pe fiecare îl numea „bucuria mea”.

Se spune că vedea uneori frământările ascunse ale celor care îi treceau pragul. Nu îi umilea și nu le descoperea păcatele înaintea altora. Îi ajuta să le recunoască, să se pocăiască și să nu mai deznădăjduiască.

Chilia lui devenise un loc al împăcării. Oamenii plecau de acolo cu sentimentul că Dumnezeu nu îi uitase.

Sfântul îi învăța:

„Dobândește duhul păcii și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.”

Cuvintele nu înseamnă că un om îi mântuiește pe ceilalți prin propria putere. Mântuitorul este Iisus Hristos. Însă omul împăcat cu Dumnezeu nu mai răspândește în jur mânie, judecată și tulburare. Prin viața lui poate deveni o ușă prin care ceilalți se apropie de Dumnezeu.

Scopul vieții creștine

Una dintre cele mai cunoscute mărturii despre Sfântul Serafim este convorbirea sa cu Nicolae Motovilov, purtată în noiembrie 1831.

Motovilov l-a întrebat care este adevăratul scop al vieții creștine. Sfântul i-a răspuns limpede:

„Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt.”

Postul, rugăciunea, milostenia și celelalte fapte bune nu sunt scopuri în sine. Ele sunt căi prin care omul se deschide lucrării harului dumnezeiesc. Nu „cumpărăm” harul prin fapte, ci ne curățim inima pentru a-l primi și a lucra împreună cu el.

Potrivit relatării lui Motovilov, în timpul convorbirii, chipul sfântului s-a umplut de o lumină pe care ucenicul abia o putea privi. Deși se aflau iarna, în mijlocul pădurii acoperite de zăpadă, Motovilov a simțit căldură, pace, bucurie și o mireasmă neobișnuită.

Relatarea a fost așternută în scris de Motovilov, dar manuscrisul a fost descoperit și publicat abia în 1903, cu puțin timp înainte de canonizarea Sfântului Serafim. Convorbirea a devenit unul dintre cele mai cunoscute texte ale spiritualității ortodoxe despre lucrarea Duhului Sfânt.

Părintele obștii de la Diveievo

Sfântul Serafim a avut o grijă deosebită pentru obștea de maici de la Diveievo. Le povățuia pe surori, le ajuta în necazuri și le îndemna să unească munca și rugăciunea:

„Mâinile să fie la lucru, iar buzele la rugăciune.”

Nu le cerea nevoințe ieșite din măsură, ci ascultare, răbdare, smerenie și chemarea neîncetată a Numelui lui Iisus. Se considera numai un slujitor al Maicii Domnului, adevărata ocrotitoare a mănăstirii.

Cu puțin înainte de moarte, potrivit mărturiei monahiei Eupraxia, Maica Domnului i s-a arătat însoțită de Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Apostol Ioan și douăsprezece mucenițe. La sfârșitul vedeniei i-ar fi spus:

„În curând, iubitul Meu, vei fi cu noi.”

Adormirea sfântului

În ultima parte a vieții, părintele Serafim vorbea tot mai des despre plecarea sa. Nu o făcea cu spaimă, ci cu liniștea omului care se pregătea să treacă pragul casei părintești.

La 1 ianuarie 1833 a participat pentru ultima dată la Sfânta Liturghie și s-a împărtășit. A binecuvântat obștea și le-a spus fraților:

„Lucrați pentru mântuirea voastră. Nu vă descurajați. Privegheați, căci cununile vă sunt pregătite.”

În dimineața zilei de 2 ianuarie, din chilia sa a început să iasă fum. Când ușa a fost deschisă, sfântul a fost găsit fără viață, îngenuncheat înaintea icoanei Maicii Domnului, cu brațele încrucișate pe piept. Câteva cărți și lucruri din chilie mocneau de la lumânările aprinse. Mănăstirea Diveievo păstrează această mărturie despre sfârșitul său în rugăciune. 

Canonizarea și regăsirea moaștelor

Sfântul Serafim de Sarov a fost canonizat în anul 1903. La marile slujbe de la Sarov au participat familia imperială, numeroși ierarhi și peste 200.000 de credincioși veniți din întreaga Rusie.

După instaurarea regimului bolșevic, moaștele sale au fost confiscate. Timp de zeci de ani nu s-a știut cu siguranță unde se află.

Ele au fost regăsite în anul 1991, în depozitele fostului Muzeu al Religiei și Ateismului din Sankt Petersburg, apoi au fost duse în procesiune la Mănăstirea Diveievo. Acolo se află și astăzi, în Catedrala „Sfânta Treime”. 

Pacea care se câștigă prin luptă

Sfântul Serafim nu ne-a lăsat un sistem teologic complicat. Ne-a lăsat o viață. A tăcut înainte de a vorbi, s-a pocăit înainte de a povățui și a iertat înainte de a le cere altora să ierte.

El ne arată că pacea adevărată nu este nepăsare și nici fuga de probleme. Este rodul unei lupte purtate în inimă împotriva mâniei, mândriei, deznădejdii și răzbunării. Numai omul care se lasă vindecat de Hristos poate aduce puțină vindecare și în jurul său.

Poate că nu vom petrece o mie de nopți în rugăciune pe o piatră. Dar putem începe cu ceva aflat la îndemâna fiecăruia: să nu răspundem răului cu rău, să rostim Rugăciunea lui Iisus, să nu deznădăjduim și să-l privim pe omul din fața noastră ca pe o „bucurie”, nu ca pe o povară.

Atunci vom înțelege de ce un bătrân gârbov, trecut prin atâtea suferințe, putea să întâmpine lumea întreagă cu lumină:

„Bucuria mea, Hristos a înviat!”

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇