Cartea Tedeumului — Slujba de Mulțumire Ortodoxă & Imnul „Te Deum Laudamus” | Rugăciune Pentru Toți

Cartea Tedeumului — Glasul de Mulțumire al Bisericii Descoperă tâlcul duhovnicesc al Cărții Tedeumului, slujba de mulțumire a Bisericii Ortodoxe, rânduiala sa și imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, cu rol în rugăciuni de început de an, hramuri și momente de recunoștință. Cartea de Tedeum este una dintre sfintele cărți de slujbă ale Bisericii, cea ce adună în paginile sale glasul de mulțumire al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Întru mijlocul acestei cărți strălucește imnul cel mare și veșnic, care se grăiește cu cinste și evlavie: „Te Deum laudamus” — „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” , imn al Sfintei Creștinătăți, în tradiție atribuit preasfinților ierarhi Ambrozie al Milanului și Augustin de Hipona . În cultul ortodox românesc, slujba de Tedeum este rânduită nu numai ca o rugăciune de mulțumire plină de evlavie, ci și ca o cerere smerită către Dumnezeu, Cel ce toate le dă cu larghețe și milă. Această slujbă se săvârșește la începutul anului, la sărbătorir...

Vindecarea slăbănogului din Capernaum: „Ridică-te și umblă‟

Ridică-te, ia-ți patul și mergi acasă

Vindecarea slăbănogului din Capernaum și puterea lui Hristos de a ierta păcatele


(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 9, 1-8) 

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea și a venit în cetatea Sa. Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.


„Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”

Slăbănogul fusese adus la Iisus ca să se vindece. Toți vedeau trupul lui neputincios, întins pe pat. Domnul vedea însă și ceea ce nu se putea zări cu ochii: apăsarea din sufletul acelui om.

De aceea, înainte să-i vindece trupul, îi spune că păcatele îi sunt iertate.

Oamenii care nu l-au lăsat singur

Sfântul Evanghelist Matei spune că Iisus a trecut marea și S-a întors „în cetatea Sa”, adică în Capernaum. Aici locuia adesea și tot de aici pleca să vestească oamenilor apropierea Împărăției lui Dumnezeu.

Domnul venea din ținutul Gadarenilor, unde vindecase doi demonizați. Locuitorii de acolo, înspăimântați după pierderea turmei de porci, Îl rugaseră să plece. Hristos nu rămâne cu sila acolo unde nu este primit. Se urcă în corabie și se întoarce în Capernaum.

Matei povestește minunea fără multe amănunte. Sfinții Evangheliști Marcu și Luca ne spun însă cum a ajuns slăbănogul înaintea Domnului. Patru oameni îl purtau pe un pat. Casa era plină, iar mulțimea se îngrămădise până la ușă. Nu aveau pe unde să intre.

Puteau să renunțe. Puteau să spună că au încercat și că nu se poate. Dar nu s-au întors din drum. S-au urcat pe acoperiș, au desfăcut o parte din el și au coborât patul chiar înaintea lui Iisus.

Nu le cunoaștem numele. Evanghelia nu ne spune nici dacă erau rude, prieteni sau vecini. Știm doar că nu l-au părăsit pe omul aflat în necaz. El nu putea ajunge singur la Hristos. Ei l-au ridicat și l-au purtat. Când drumul obișnuit s-a închis, au căutat altul. Nu s-au mulțumit să-i spună că le pare rău pentru suferința lui. Au făcut ceva.

Iisus, văzând credința lor”, spune Evanghelia.

Credința acestor oameni se vedea. Se vedea în osteneala lor, în răbdarea cu care purtau patul și în hotărârea de a nu pleca până când bolnavul nu ajungea înaintea lui Hristos.

„Îndrăznește, fiule!”

Cei care îl aduseseră așteptau, desigur, să-l vadă ridicându-se. Poate că și bolnavul venise cu aceeași nădejde. Numai că Iisus nu începe cu picioarele lui neputincioase, ci cu sufletul:

„Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”

Îl numește „fiule”.

Omul zăcea înaintea mulțimii fără să se poată mișca. Era privit de toți. Poate că se simțea rușinat, vinovat sau fără nădejde. Domnul nu îl mustră înaintea oamenilor și nu îi descoperă păcatele. Îi vorbește cu blândețe și îi cere să prindă curaj.

„Îndrăznește!”

Abia după aceea îi vestește iertarea.

Asta nu înseamnă că Hristos ar nesocoti suferința trupului. El îl va ridica și din boală. Numai că vede în om o rană și mai adâncă decât paralizia: păcatul care îl face neputincios.

Trebuie însă să fim atenți la un lucru. Nu orice boală este pedeapsa unui păcat săvârșit de omul bolnav. Ar fi nedrept și potrivnic Evangheliei să judecăm astfel. Când ucenicii L-au întrebat pe Hristos cine păcătuise de se născuse un om orb, Domnul le-a răspuns că nici orbul, nici părinții lui nu păcătuiseră pentru ca el să se nască astfel.

Nu avem dreptul să căutăm păcate ascunse în viața celui bolnav. Nu știm de ce îngăduie Dumnezeu o anumită suferință și nici ce lucrează prin ea în sufletul omului.

În Capernaum, Iisus știa ce se afla în inima slăbănogului. Ceilalți îi vedeau neputința trupului. Domnul îi cunoștea toată viața.

Cărturarii Îl judecă în tăcere

Când aud că păcatele bolnavului au fost iertate, câțiva cărturari încep să-L judece pe Iisus în mintea lor:

„Acesta hulește.”

Nu spun nimic cu glas tare. Hristos le cunoaște însă gândurile.

Cărturarii știau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Aici aveau dreptate. Greșeala lor era că nu înțelegeau cine Se afla în fața lor. Îl socoteau pe Iisus un om obișnuit care își lua o putere ce aparținea numai lui Dumnezeu.

Domnul îi întreabă:

„Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă?”

Oricine putea rosti cuvintele: „Păcatele tale sunt iertate.” Nimeni dintre cei aflați în casă nu putea vedea dacă iertarea se petrecuse sau nu.

Dar să-i spui unui om paralizat să se ridice, iar el să se ridice pe loc, era cu totul altceva.

De aceea Hristos săvârșește vindecarea văzută. Nu ca să facă spectacol și nici ca să-i uimească pe cei din casă, ci ca să le arate că are cu adevărat puterea de a ierta păcatele:

„Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta.”

Omul se ridică. Își ia patul și pleacă.

Vindecarea trupului adeverește ceea ce ochii nu putuseră vedea: păcatele îi fuseseră iertate.

Acum el își poartă patul

Până atunci, patul îl purtase pe el. Din clipa aceea, omul își poartă singur patul.

Ceea ce fusese semnul neputinței sale devine dovada vindecării. Toți îl văzuseră adus pe brațe. Acum îl vedeau ieșind pe propriile picioare, cu patul în mâini.

Hristos nu îi spune să rămână în mijlocul mulțimii. Nu îl oprește ca să primească laude și nici nu îl pune să povestească tuturor ce i s-a întâmplat.

Îl trimite acasă.

Acolo avea să fie văzută cu adevărat schimbarea. Printre oamenii care îl cunoscuseră bolnav. În familie. În viața lui obișnuită.

Tot acasă se vede și pocăința noastră. Nu în vorbele mari și nici în făgăduințele făcute la repezeală, ci în purtarea de fiecare zi. În felul în care vorbim cu cei apropiați. În răbdarea pe care o avem. În puterea de a cere iertare. În hotărârea de a nu ne întoarce la obiceiurile care ne-au ținut legați.

Hristos îi spune slăbănogului să se ridice, dar omul trebuie să asculte și să facă pasul. Harul lui Dumnezeu îi dă putere, însă el nu mai poate rămâne culcat.

Și noi așteptăm uneori ca Dumnezeu să ne schimbe viața fără să ne ridicăm din loc. Ne rugăm să fim izbăviți de un păcat, dar păstrăm tot ce ne duce spre el. Cerem pace, însă nu vrem să iertăm. Cerem luminare, dar refuzăm să ascultăm adevărul atunci când ne mustră.

Domnul ne ridică, dar nu ne obligă să mergem.

Mulțimile, văzând minunea, s-au înspăimântat și L-au slăvit pe Dumnezeu. Înaintea lor mergea un om care, cu puțin timp în urmă, nu se putea mișca. Însă minunea cea mai mare se petrecuse mai înainte, când Iisus Hristos îi spusese:

„Iertate sunt păcatele tale.”

Fiecare dintre noi poate purta un asemenea pat nevăzut. Poate fi o vinovăție veche, o patimă de care nu vrem să ne desprindem, o mânie pe care o ținem de ani întregi sau gândul că nu ne mai putem schimba.

Hristos nu îl întâmpină pe slăbănog cu asprime. Îi spune:

„Îndrăznește, fiule!”

Acesta este și cuvântul pe care îl aude omul care se întoarce sincer la Dumnezeu. Câtă vreme vine cu pocăință, nu trebuie să rămână prizonierul trecutului său.

Ridică-te. Lasă ceea ce te ține legat. Ia-ți patul și pornește spre casă.

❇❇
❇❇❇
❇❇

Comentarii