Sfinții Apostoli Petru și Pavel – pocăință, chemare și mărturisire până la Cruce

Sfinții Apostoli Petru și Pavel – oameni ridicați de Hristos și puși temelie Bisericii

Sfinții Apostoli Petru și Pavel ne arată cum Hristos ridică omul din cădere, prigoană și frică, făcându-l mărturisitor al credinței.

Pe 29 iunie, Sfânta Biserică îi cinstește pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Și nu-i cinstim ca pe niște oameni care n-au avut luptă, frică, greșeală sau lacrimă. Dimpotrivă. Îi cinstim tocmai pentru că vedem în ei lucrarea lui Dumnezeu: Hristos ia omul așa cum este, îl cheamă, îl mustră, îl ridică și, dacă omul se lasă în mâna Lui, îl face vas al harului.

Sfântul Petru și Sfântul Pavel au primit cununa muceniciei la Roma, în vremea prigoanei lui Nero. Petru a fost răstignit cu capul în jos, socotindu-se nevrednic să moară asemenea Domnului, iar Pavel, fiind cetățean roman, a fost tăiat cu sabia. Așa au sfârșit, dar sfârșitul lor nu a fost înfrângere, ci mărturisire.

Sfântul Apostol Petru era pescar din Galileea. Om simplu, om al muncii, deprins cu mrejele, cu apa, cu osteneala de fiecare zi. Nu era cărturar, nu avea vorba așezată a celor învățați, dar avea inimă vie. Iar Dumnezeu tocmai acolo a privit.

Fratele său, Andrei, cel întâi chemat, l-a dus la Iisus și i-a spus: „Am aflat pe Mesia”. Și, din ceasul acela, Simon începe încet-încet să nu mai fie doar Simon. Domnul îl cheamă, îl schimbă, îl întărește. Îi dă nume nou și drum nou.

Petru era grabnic la inimă. Iubea mult, dar se și tulbura repede. Mărturisește cu putere: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu”, dar când aude de Cruce, se împotrivește din nepricepere. Vrea să meargă pe apă către Domnul, dar, când vede vântul, se teme și începe să se afunde. Spune că va merge cu Hristos până la moarte, dar în noaptea Pătimirilor se leapădă de trei ori.

Și aici trebuie să ne oprim puțin. Petru nu este mare pentru că n-a căzut. Este mare pentru că, după cădere, a plâns. A plâns cu amar și nu s-a rupt de Hristos. Nu și-a îndreptățit frica, nu și-a poleit lepădarea, nu a spus că n-a fost mare lucru. A plâns. Iar lacrima aceasta l-a întors.

După Înviere, Domnul nu-l zdrobește pe Petru cu rușinea lui. Nu-l umilește înaintea celorlalți. Îl întreabă de trei ori: „Mă iubești?” Și, prin această întrebare repetată, îi vindecă cele trei lepădări. Așa lucrează Hristos cu omul pocăit: nu minte peste rană, dar nici nu lasă rana să-l omoare. O curățește și îl ridică.

După Pogorârea Sfântului Duh, Petru nu mai este același om fricos din curtea arhiereului. Se ridică și propovăduiește. Mărturisește Învierea. Vindecă în numele lui Iisus Hristos. Suferă temniță. Întărește pe frați. Prin el se deschide și ușa neamurilor, când sutașul Corneliu și casa lui primesc credința. Dumnezeu arată atunci că nu caută numai un neam după trup, ci primește pe tot omul care vine cu frică de Dumnezeu și cu inimă dreaptă.

Sfântul Apostol Pavel avea alt drum. Nu era pescar, ci om învățat. Născut în Tarsul Ciliciei, crescut în rânduiala Legii, ucenic al lui Gamaliel, plin de râvnă. Numai că, înainte de întâlnirea cu Hristos, râvna aceasta nu era luminată. Saul prigonea Biserica. Intra în casele creștinilor, îi lega, îi ducea la temniță și credea că face voia lui Dumnezeu.

Dar pe drumul Damascului, Hristos îl oprește. Nu printr-o vorbă oarecare, ci prin lumină din cer: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” Cuvântul acesta cutremură. Domnul nu zice: „De ce îi prigonești pe ucenicii Mei?”, ci: „De ce Mă prigonești?” Pentru că Biserica nu este o adunare străină de Hristos. Ea este trupul Lui. Cine lovește în cei ai lui Hristos, lovește în Hristos.

Saul orbește la ochii trupului, dar tocmai atunci începe să i se deschidă vederea cea dinlăuntru. Trei zile nu mănâncă și nu bea. Stă în tăcere, în spaimă, în rugăciune. Apoi vine Anania, trimis de Domnul, își pune mâinile peste el, iar Saul primește vederea, Botezul și începutul unei vieți noi.

De aici înainte, omul care prigonea Biserica ajunge să o slujească. Cel care îi lega pe creștini ajunge el însuși legat pentru Hristos. Cel care răspândea frică ajunge să răspândească Evanghelia. Și nu o face din vorbe frumoase, ci cu trupul lui: cu drumuri lungi, cu bătăi, cu temnițe, cu primejdii, cu foame, cu lacrimi și cu multă grijă pentru Biserici.

Pavel a purtat numele lui Hristos departe, către neamuri. A întemeiat Biserici, a scris epistole, a mustrat când trebuia, a mângâiat când omul era slab, a apărat adevărul când era primejduit. Nu era un om comod și nici nu a vestit o credință comodă. Pentru el, Hristos era totul.

Petru și Pavel nu semănau la fire. Petru era mai cald, mai grabnic, mai direct. Pavel era mai tăios în cuvânt, mai adânc în învățătură, mai deprins cu lupta minții. Dar amândoi au fost prinși de același Hristos. Unul a fost ridicat din lepădare, celălalt din prigoană. Unul a plâns după ce s-a temut, celălalt a orbit ca să vadă. Unul a fost chemat de lângă mreje, celălalt de pe drumul împotrivirii. Și amândoi au ajuns la aceeași dragoste, la aceeași mărturisire, la aceeași jertfă.

De aici avem și noi ce învăța. Să nu ne mândrim cu începuturile bune, că Petru a căzut după ce făgăduise mult. Dar nici să nu deznădăjduim din pricina căderilor, că același Petru a fost ridicat prin pocăință. Să nu credem că râvna noastră este întotdeauna curată, că Saul era râvnitor și totuși prigonea pe Hristos. Dar nici să nu spunem că un om rătăcit nu se mai poate întoarce, că Saul s-a făcut Pavel, Apostolul Neamurilor.

Unele povestiri despre lupta Sfântului Petru cu Simon vrăjitorul sunt păstrate în sinaxare și în scrieri bisericești mai târzii. Ele au rost de zidire, dar temelia cea mai sigură rămâne Scriptura și mărturia Bisericii: Sfinții Petru și Pavel nu au biruit prin puterea lor, nici prin slavă omenească, ci prin Iisus Hristos. Au biruit prin pocăință, prin ascultare și prin Cruce.

Praznicul lor nu este doar o dată în calendar. Este o chemare pentru fiecare dintre noi. Petru ne învață să plângem când am căzut și să ne întoarcem la Domnul. Pavel ne învață să ne lăsăm opriți din drumurile greșite, chiar dacă ni se pare că avem dreptate. Amândoi ne spun că dragostea de Hristos nu rămâne numai în cuvinte. Ea se vede în viață, în osteneală, în mărturisire și, când Dumnezeu îngăduie, în jertfă.

Sfinților Apostoli Petru și Pavel, rugați-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi, cei slabi în credință, iuți la vorbă, greoi la pocăință și lesne biruiți de frică. Întăriți-ne să nu fugim de Cruce, să nu ne rușinăm de Hristos și să păzim până la sfârșit credința cea dreaptă. Amin.

Tropar, glasul 4: 

Cei ce sunteți între apostoli mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători, Stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇