Ucenicii lui Ioan Botezătorul – Postul care se naște din dorul după Mirele Hristos
Despre postul adevărat, Mirele Hristos, haina veche a păcatului și vinul cel nou al harului dumnezeiesc.
Text de temelie:
„Pot, oare, nuntașii să fie triști câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, iar atunci vor posti.”
Sfânta Evanghelie după Matei 9, 15Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi ne atinge într-un loc foarte sensibil: postul. Și nu numai postul ca rânduială, ca zile trecute în calendar, ca bucate oprite sau îngăduite, ci postul așa cum se vede el în inimă. Căci una este să postești cu trupul și alta este să postești cu sufletul treaz.
Au venit la Domnul ucenicii lui Ioan Botezătorul și L-au întrebat, oarecum nedumeriți: „Pentru ce noi și fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?”
Întrebarea lor era de înțeles. Ei veniseră de lângă Ioan, omul pustiei, omul aspru, omul înfrânării. Ioan nu trăia în desfătare. Nu vorbea pe placul oamenilor, nu căuta laude, nu mângâia păcatul. Cuvântul lui era drept și tăios: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”
De aceea, ucenicii lui priveau la Iisus și nu pricepeau bine. Îl vedeau stând la masă cu oamenii, apropiindu-Se de cei păcătoși, vorbind cu cei pe care alții îi ocoleau. Îl vedeau vindecând, iertând, ridicând suflete. Și poate se întrebau în sinea lor: cum se împacă toate acestea cu asprimea postului?
Ei știau postul ca plângere, ca așteptare, ca nevoință. Dar înaintea lor nu mai era numai așteptarea. Era Cel așteptat. Era Mirele.
Domnul nu-i mustră cu asprime. Nu le spune că postul nu mai trebuie. Nu desființează postul. Nicidecum. Ci le arată că postul are vremea lui, rostul lui și, mai ales, duhul lui.
Hristos, Mirele sufletului omenesc
Domnul răspunde: „Pot, oare, nuntașii să fie triști câtă vreme mirele este cu ei?”
Prin acest cuvânt, Hristos Se arată ca Mire al Bisericii și al sufletului omenesc. Nu este numai Învățător. Nu este numai Făcător de minuni. Nu este numai Prooroc mare. El este Mirele Care vine să unească pe om cu Dumnezeu.
Aici trebuie să ne oprim puțin. Venirea lui Hristos în lume nu este doar o lecție frumoasă despre morală. Nu este doar chemare la disciplină și rânduială. Este mai mult. Este taina iubirii lui Dumnezeu pentru omul căzut.
Dumnezeu nu privește lumea de departe. Nu stă rece, ca un judecător străin. El intră în durerea noastră, în neputința noastră, în viața noastră stricată de păcat, ca să ne ridice. Hristos vine să aducă pe om iarăși acasă, la Tatăl.
De aceea, câtă vreme Mirele era cu ucenicii, nu era vreme de plângere. Era vreme de bucurie. Nu bucurie de lume, nu risipire, nu petrecere fără minte, ci bucuria aceea rară, sfântă, când Dumnezeu este aproape și inima simte că nu mai este singură.
Dar Domnul adaugă un cuvânt greu: „Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, iar atunci vor posti.”
Aici se vede deja umbra Crucii. Mirele va fi luat. Hristos va merge spre pătimire, spre Golgota, spre moartea cea de bunăvoie. Ucenicii vor trece prin frică, prin rușine, prin plâns, prin neputință. Atunci postul nu va mai fi numai o rânduială ținută cu grijă. Va fi dor. Va fi strigăt. Va fi lipsa Mirelui simțită în inimă.
Postul nu se ține ca să ne lăudăm
Să luăm aminte la felul în care se pune întrebarea: „noi și fariseii postim mult”. Aici este o primejdie subțire. Când omul începe să-și numere postul și să se uite la altul de sus, ceva se strică înăuntru.
Postul nu este făcut ca omul să spună: „Uite cât pot eu.” Postul adevărat îl face pe om să zică: „Doamne, fără Tine nu pot nimic. Sunt slab, sunt sărac, sunt neputincios.”
Căci postul, dacă nu smerește, se poate preface în mândrie. Și atunci nu mai vindecă sufletul, ci îl îmbolnăvește altfel.
Nu postești ca să te socotești mai bun decât fratele tău. Nu postești ca să-l judeci pe cel care nu poate, nu știe sau încă nu s-a ridicat. Nu postești ca să-ți faci nume de om evlavios. Postul este o întoarcere în sine. Este o așezare a trupului la locul lui. Este o chemare a sufletului la trezvie.
Degeaba se oprește omul de la bucate, dacă nu se oprește și de la răutate. Degeaba tace farfuria, dacă limba vorbește aspru. Degeaba lași carnea, laptele și brânza, dacă nu lași pomenirea de rău, invidia și judecata aproapelui.
Nu spun acestea ca să micșorăm postul. Ferească Dumnezeu. Postul este sfânt. Este rânduială a Bisericii și armă împotriva patimilor. Dar arma aceasta trebuie purtată cu smerenie. Altfel, omul se poate răni chiar cu ceea ce i-a fost dat spre vindecare.
Peticul nou și haina veche
Domnul spune mai departe: „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta se va desface de haină și se va face o ruptură și mai rea.”
Este o imagine simplă, luată din viața omului de rând. O haină veche, slăbită, nu ține bine un petic nou și tare. Peticul trage, haina cedează, și ruptura se face mai mare.
Dar Hristos nu vorbește numai despre haine. Vorbește despre om. Despre inima lui.
Haina veche este omul nostru cel vechi: omul obișnuit cu păcatul, cu judecata, cu mândria, cu credința ținută doar de formă. Iar peticul cel nou este viața adusă de Hristos.
Nu poți pune Evanghelia ca pe o podoabă peste o inimă care nu vrea să se pocăiască. Nu poți lipi două-trei fapte bune peste o viață care nu vrea să se schimbe. Nu merge așa. Se rupe mai tare.
Sunt oameni care ar vrea pace de la Hristos, dar fără să ierte. Ar vrea binecuvântare, dar fără rugăciune. Ar vrea lumină, dar țin cu drag întunericul gândurilor lor. Ar vrea să fie creștini, dar numai până acolo unde nu-i doare și nu-i costă nimic.
Evanghelia ne spune limpede: Hristos nu vine să pună o cârpă frumoasă peste omul vechi. El vine să-l facă nou dinăuntru.
Vin nou în burdufuri noi
Apoi Domnul zice: „Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminteri burdufurile crapă, vinul se varsă și burdufurile se aruncă; ci pun vin nou în burdufuri noi și amândouă se păstrează împreună.”
Vinul nou este harul lui Dumnezeu, bucuria Evangheliei, viața cea nouă în Hristos. Iar burdufurile sunt inimile noastre.
Dacă inima rămâne veche, uscată, împietrită, plină de sine, ea nu poate ține vinul cel nou. Harul vine, dar omul nu-l păstrează. Cuvântul se aude, dar nu prinde rădăcină. Slujba se face, lumânarea arde, rugăciunea se rostește, dar sufletul rămâne tot închis.
De aceea, nu ajunge să avem numai forme creștinești. Nu ajunge să știm rânduieli, să aprindem lumânări, să ținem zile, să vorbim frumos despre credință. Toate acestea sunt bune, dar numai dacă sunt purtate de o inimă care se lasă lucrată de Dumnezeu.
Burduful nou este omul care se pocăiește. Nu omul care nu mai cade niciodată, căci cine poate spune aceasta? Ci omul care, după ce cade, nu rămâne jos. Se ridică, oftează, cere iertare și merge mai departe.
Burduful nou este omul care nu se laudă cu evlavia lui. Omul care nu se crede deasupra altora. Omul care poate spune, fără prefăcătorie: „Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Într-un asemenea suflet, vinul cel nou nu se pierde. Harul lucrează. Cuvântul lui Dumnezeu începe să rodească.
Postul după Hristos
Fraților, postul creștin nu este o umbră rece peste viața omului. Nu este o tristețe seacă. Nu este o simplă interdicție. Postul este dor după Hristos.
Postim fiindcă Mirele a mers la Cruce pentru noi. Postim fiindcă Îl așteptăm să vină iarăși în slavă. Postim fiindcă lumea trage de noi în toate părțile și, dacă nu ne trezim, uităm de suflet. Postim fiindcă trupul cere mereu, iar sufletul rămâne adesea flămând.
Postul ne învață să nu fim robi ai poftelor. Ne învață să spunem „nu” acolo unde patima poruncește. Ne învață să ne oprim puțin din alergarea noastră și să facem loc lui Dumnezeu.
Dar postul singur, fără rugăciune, se usucă. Dacă nu este unit cu milostenia, se face doar exercițiu de voință. Dacă nu este unit cu iertarea, rămâne aspru și rece. Dacă nu este unit cu smerenia, se poate preface în mândrie cu nume de evlavie.
Adevăratul post se vede în om. Îl face mai blând, mai atent, mai puțin grabnic la judecată. Îl învață să tacă atunci când ar vrea să rănească. Îl învață să vadă durerea altuia. Îl apropie de Hristos, nu de propria lui părere bună despre sine.
Întrebarea care rămâne
Evanghelia aceasta nu ne întreabă numai dacă postim. Ne întreabă mai adânc: ce inimă avem?
Suntem noi burdufuri noi pentru vinul cel nou al lui Hristos? Sau vrem să păstrăm și harul, și păcatele noastre vechi? Vrem și Evanghelia, și mândria? Vrem și pacea lui Dumnezeu, și răutatea noastră?
Să nu ne amăgim. Hristos nu ne cheamă la o viață cârpită pe dinafară. Ne cheamă la înnoire. Nu la o credință purtată numai de ochii lumii, ci la o lucrare tainică în inimă.
Și dacă ne simțim încă vechi, slabi, uscați, să nu cădem în deznădejde. Tocmai pentru cei vechi a venit Hristos, ca să-i înnoiască. Tocmai pentru cei slabi a venit, ca să-i întărească. Tocmai pentru cei căzuți a venit, ca să-i ridice.
Să-I zicem și noi, cu inimă smerită:
Doamne Iisuse Hristoase, Mirele sufletelor noastre, înnoiește inima noastră. Nu lăsa harul Tău să se piardă în uscăciunea noastră. Învață-ne să postim cu smerenie, să ne rugăm cu dor, să iertăm din inimă și să Te iubim nu numai cu vorba, ci cu toată viața noastră. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu