Când inima rămâne prin lucruri – despre dorințele care ne risipesc sufletul
Sfântul Paisie Aghioritul ne învață cum dorințele materiale, chiar nevinovate, pot risipi inima și ne pot îndepărta de bucuria duhovnicească.
Omul nu se îndepărtează întotdeauna de Dumnezeu prin păcate mari și văzute. Uneori se îndepărtează încet, aproape fără să-și dea seama, prin dorințe mărunte, prin lucruri aparent nevinovate și printr-o grijă exagerată pentru confort, frumusețe și bunăstare.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul avertiza că pe omul care nu-și înfrânează inima de la dorințele materiale inutile îl așteaptă o „îndoită nefericire”. Nu numai că nu se bucură cu adevărat de cele duhovnicești, dar nici lucrurile adunate nu reușesc să-i ofere pacea pe care o caută. Învățătura apare în volumul Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, în capitolul despre dorințele lumești. (Ιερά Μονή Παντοκράτορος Μελισσοχωρίου)
Lucrurile nu sunt rele, dar pot pune stăpânire pe inimă
Sfântul Paisie nu spune că o casă îngrijită, o haină frumoasă sau un obiect bine lucrat sunt păcate. Nici frumusețea nu este rea, căci lumea creată de Dumnezeu poartă în ea rânduială și frumusețe.
Problema apare atunci când lucrul pe care îl vedem ne cucerește inima.
Trecem pe lângă o casă deosebită și începem să ne imaginăm cum ar fi să fie a noastră. Vedem într-un magazin un obiect mai frumos decât cel pe care îl avem și, deși nu ne este necesar, nu ne mai putem lua gândul de la el. Dacă nu-l cumpărăm, inima rămâne în vitrină. Dacă îl cumpărăm, inima se leagă de el.
Nu obiectul este vinovat, ci alipirea noastră.
Putem folosi lucrurile fără să le slujim. Putem avea o casă fără ca locuința să devină centrul vieții noastre. Putem purta haine bune fără să ne măsurăm valoarea după ele. Putem admira frumusețea fără să uităm de Cel care a dăruit-o.
Domnul ne-a spus limpede:
„Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”
(Matei 6, 21).
Întrebarea nu este doar ce avem în casă, ci unde ne-am lăsat inima.
Inima împrăștiată prin dulapuri
Sfântul Paisie folosește o imagine aspră, dar foarte limpede: inima omului poate ajunge „împrăștiată în dulapuri, între farfurii”. Omul se întreabă de ce nu mai simte bucurie la rugăciune, de ce Evanghelia nu-l mai mișcă și de ce slujbele i se par obositoare. Dar, în tot acest timp, mintea lui aleargă după cumpărături, amenajări, modă, aparențe și comparații.
Cum să se adune inima în rugăciune, dacă ea a fost împărțită între zeci de dorințe?
Cuvintele Sfântului Paisie ↗ despre femeile atrase de obiecte decorative trebuie înțelese în contextul concret în care au fost rostite, nu transformate într-o judecată împotriva tuturor femeilor. Patima consumului, a luxului și a slavei deșarte nu are sex. Bărbatul își poate risipi inima în mașini, aparatură, unelte, funcții ori ambiții, după cum femeia și-o poate risipi în haine sau obiecte de casă. Ispita este aceeași: omul ajunge să iubească zidirea mai mult decât pe Ziditor.
Dorințele „nevinovate” care nu ne mustră
Una dintre cele mai surprinzătoare afirmații ale Sfântului Paisie este aceea că anumite dorințe considerate bune sau nevinovate pot fi, duhovnicește, mai primejdioase decât dorințele păcătoase. (Rugăciune Pentru Toți ↗)
Aceasta nu înseamnă că dorința unui obiect frumos este, moral, mai gravă decât un păcat adevărat. Cuvântul său trebuie înțeles ca un avertisment pastoral.
După un păcat vădit, conștiința îl poate mustra pe om. El își vede căderea, se rușinează, se pocăiește și spune:
Am greșit, Dumnezeul meu. Iartă-mă!
Dorințele aparent nevinovate nu provoacă întotdeauna această trezire. Omul își spune că nu face nimic rău:
Îmi place doar ce este frumos. Muncesc pentru banii mei. Nu fur de la nimeni.
Și poate că, într-adevăr, nu săvârșește un păcat văzut. Dar, încetul cu încetul, dorințele îi ocupă timpul, mintea și puterea sufletească. Se roagă în grabă, dar petrece ore întregi căutând lucruri de cumpărat. Nu are răbdare să citească un capitol din Evanghelie, dar urmărește fără oboseală ofertele și noutățile.
Astfel, fără o cădere zgomotoasă, inima se răcește.
A tăia voia nu înseamnă a urî viața
Sfântul Paisie ne îndeamnă să tăiem dorințele, chiar și atunci când ele par bune. Nu ne cheamă la neglijență, murdărie sau dispreț față de creație. Ne cheamă la libertate.
A tăia voia înseamnă să poți spune:
↪ Îmi place acest lucru, dar nu am nevoie de el.
↪ Aș putea să-l cumpăr, dar aleg să păstrez banii pentru ceva mai folositor.
↪ Îmi doresc să fiu lăudat, dar nu voi căuta lauda.
↪ Aș prefera să mi se facă voia, dar pentru pace voi ceda.
Aceste renunțări mici nu sărăcesc sufletul, ci îl dezleagă. Omul descoperă că poate trăi și fără lucrurile pe care le socotea indispensabile. Începe să deosebească nevoia adevărată de poftă, folosul de risipă și frumusețea de slavă deșartă.
Când cineva renunță pentru Hristos la ceva ce îi place, Dumnezeu nu rămâne dator. Jertfa sinceră aduce o odihnă pe care confortul lumesc nu o poate oferi.
Simplitatea păstrează inima întreagă
Viața simplă nu înseamnă neapărat sărăcie. Există oameni cu puține lucruri care sunt mistuiți de dorința de a avea mai mult și oameni cu stare materială bună care folosesc totul cu recunoștință, fără să-și lege sufletul de avere.
Simplitatea este, înainte de toate, o stare lăuntrică.
Omul simplu se folosește de lucruri, dar nu se închină lor. Le îngrijește, dar nu-și pune nădejdea în ele. Dacă le pierde, suferă omenește, însă nu se prăbușește. Comoara lui adevărată rămâne Dumnezeu.
Nu ni se cere să aruncăm totul, ci să punem fiecare lucru la locul său. Obiectele trebuie să ne slujească nouă, nu noi să devenim robii lor.
Când lumea nu ne mai satură
Sfântul Paisie spune un lucru care pare paradoxal:
Când inima va fi nemulțumită lumește, atunci se va bucura duhovnicește.
Atâta vreme cât așteptăm ca lumea să ne sature, vom alerga de la o dorință la alta. După fiecare lucru dobândit apare altul. După fiecare îmbunătățire, vedem ceva și mai nou. Nu ne mai bucurăm de ceea ce avem, pentru că ne gândim deja la ceea ce ne lipsește.
Pacea începe când omul acceptă că lumea nu-i poate umple inima.
Atunci rugăciunea nu mai este o obligație strecurată printre preocupări, ci întâlnire. Liturghia nu mai este o întrerupere a programului, ci izvor de viață. Milostenia nu mai pare pierdere, ci eliberare. Iar lucrurile simple — o bucată de pâine, o casă liniștită, sănătatea celor dragi, lumina dimineții — sunt primite cu mulțumire.
Harul lui Dumnezeu vine în inima smerită. Iar smerenia începe adesea printr-un gest mic: renunțarea la ceva ce dorim, dar de care nu avem cu adevărat nevoie.
Nu tot ce putem cumpăra trebuie cumpărat. Nu tot ce ne place trebuie dobândit. Nu orice dorință trebuie împlinită.
Uneori, cel mai mare câștig este lucrul la care am avut puterea să renunțăm. Căci atunci când mâinile se golesc de prisos, inima rămâne liberă să se umple de Dumnezeu.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu