Pilda comorii ascunse și a mărgăritarului de mare preț

Comoara ascunsă, mărgăritarul și năvodul: Pilda Împărăției cerurilor

Pilda comorii ascunse, a mărgăritarului de mare preț și a năvodului ne arată cât valorează Împărăția cerurilor și de ce inima omului nu poate rămâne împărțită.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 13, 44-54) 

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemenea este Împărăția Cerurilor cu o comoară ascunsă în țarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. Iarăși este asemenea Împărăția Cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune; și, aflând un mărgăritar de mult preț, s-a dus, a vândut toate câte avea și l-a cumpărat. Asemenea este iarăși Împărăția Cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal și, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Așa va fi la sfârșitul veacului: Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți. Și îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Apoi, Iisus i-a întrebat: Ați înțeles toate acestea? Iar ei I-au răspuns: Da, Doamne. Iar El le-a zis: De aceea, orice cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa lucruri noi și lucruri vechi. Iar după ce Iisus a sfârșit aceste pilde, a plecat de acolo. Și, venind în patria Sa, îi învăța pe ei în sinagoga lor.

 Hristos vorbește despre Împărăția cerurilor. Și o arată prin lucruri pe care omul le poate înțelege: o comoară ascunsă în țarină, un mărgăritar de mare preț și un năvod aruncat în mare.

Mai întâi, comoara.

Un om o găsește într-un ogor. Nu face zarvă. Nu se laudă. Nu cheamă lumea să vadă ce a descoperit. O ascunde iarăși și, plin de bucurie, merge și vinde tot ce are ca să cumpere țarina aceea.

Aici este taina. Omul acela nu vinde tot cu amărăciune. Nu i se pare că pierde. Dimpotrivă, face lucrul acesta cu bucurie. A găsit ceva mai mare decât toate ale lui. Ce avea înainte nu mai cântărește la fel. Casa, banii, planurile, siguranța de până atunci, toate devin mici lângă comoara pe care a aflat-o.

Așa se întâmplă și cu omul care Îl întâlnește pe Iisus cu adevărat. La început, poate i se pare că Dumnezeu îi cere prea mult. Să se roage, să ierte, să se înfrâneze, să-și vadă păcatele, să nu mai trăiască după toate poftele. Dar când începe să guste puțin din pacea lui Dumnezeu, nu mai vede lucrurile ca înainte. Rugăciunea nu mai este o povară, ci aer pentru suflet. Biserica nu mai este un loc unde se duce din obișnuință, ci locul unde inima se mai adună. Pocăința nu-l mai strivește, ci îl ridică.

A doua pildă vorbește despre un neguțător care caută mărgăritare bune. Omul acesta nu merge la întâmplare. Caută. Cercetează. Știe că există lucruri de preț, dar nu se mulțumește cu orice. Iar când află mărgăritarul cel mare, cel cu adevărat scump, vinde tot și îl cumpără.

Nu toate lucrurile care par frumoase sunt și mântuitoare. Omul poate alerga după multe mărgăritare false: cinstea oamenilor, confortul, liniștea trupească, banii, imaginea bună, dorința de a fi ascultat și lăudat. Unele dintre acestea nu sunt rele prin ele însele. Dar devin primejdioase când ajung să stea în locul lui Hristos.

Mărgăritarul de mare preț este Hristos. Iar când omul începe să înțeleagă aceasta, nu mai poate pune pe același cântar harul lui Dumnezeu și micile lui ambiții. Nu mai poate spune: „Îl vreau pe Dumnezeu, dar vreau să-mi păstrez și patima.” Nu merge așa. Nu poți cere smerenie ținând cu dinții de mândrie. Nu poți cere pace hrănind ura. Nu poți intra în Împărăție cu inima împărțită în două.

Dumnezeu nu cere de la om o religie de suprafață. Nu Se mulțumește cu gesturi frumoase, dacă inima rămâne închisă. El cere omul întreg. Nu pentru că vrea să-l sărăcească, ci pentru că vrea să-l vindece.

A treia pildă este mai apăsătoare. Hristos spune că Împărăția cerurilor se aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care adună tot felul de pești. Când năvodul se umple, pescarii îl trag la mal. Apoi aleg: peștii buni sunt puși în vase, iar cei răi sunt aruncați afară.

Această pildă nu ne lasă să ne culcăm pe gândul că este destul să fim aproape de cele sfinte. Năvodul adună de toate. Și Biserica, în lumea aceasta, cuprinde oameni de tot felul. Unii vin cu zdrobire de inimă. Alții vin din obișnuință. Unii se luptă cu păcatul, chiar dacă mai cad. Alții își acoperă păcatul cu vorbe frumoase. Unii Îl caută pe Dumnezeu, alții caută doar liniștea lor.

Până la o vreme, toți sunt în același năvod. Dar vine malul.

Iar malul înseamnă sfârșitul, judecata, adevărul pus la vedere. Iisus spune limpede că îngerii vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți. Nu este un cuvânt comod, dar este cuvântul Evangheliei. Dragostea lui Dumnezeu nu anulează judecata. Mila Lui nu binecuvântează nepocăința. Faptul că Dumnezeu rabdă mult nu înseamnă că omul poate trăi oricum.

Aici trebuie să fim cinstiți cu noi înșine. Nu orice apropiere de Biserică înseamnă și schimbarea inimii. Poți auzi Evanghelia ani întregi și să rămâi același. Poți sta lângă comoară și tot să trăiești ca un sărac. Poți vedea mărgăritarul și să alegi în continuare lucruri ieftine, care strălucesc puțin și apoi se sting.

După aceste pilde, Domnul îi întreabă pe ucenici: „Ați înțeles toate acestea?” Ei răspund: „Da, Doamne.” Iar Hristos le spune că orice cărturar învățat despre Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria sa lucruri noi și lucruri vechi.

Cuvântul acesta este foarte potrivit și pentru noi. Credința nu înseamnă să arunci tot ce ai primit din vechime, dar nici să repeți cuvinte sfinte fără viață în ele. Omul care a înțeles Evanghelia păstrează comoara credinței și o spune mai departe cu grijă, cu inimă, pe limba celor care îl ascultă. Nu schimbă adevărul ca să placă lumii, dar nici nu-l ține încuiat, ca pe un lucru mort.

Pericopa se încheie cu Iisus venind în patria Sa și învățând în sinagogă. Oamenii se miră de înțelepciunea Lui. Dar mirarea nu este totuna cu credința. Poți să te miri de Hristos și totuși să nu-L primești. Poți să-I știi numele, să-I auzi cuvintele, să fii crescut aproape de cele sfinte, și totuși să nu-L lași să-ți schimbe viața.

Asta este una dintre marile primejdii: să ne obișnuim cu Dumnezeu. Să vorbim despre El, să-I rostim numele, să mergem pe lângă comoară, dar să nu mai simțim prețul ei.

Împărăția cerurilor nu se cumpără cu bani. Dar cere tot omul. Cere inima, voia, mintea, timpul, pocăința. Cine o găsește cu adevărat nu mai stă să socotească ce pierde. Înțelege, încet-încet, că fără Dumnezeu tot câștigul este sărăcie.

Comoara este ascunsă, dar nu este departe.
Mărgăritarul este rar, dar poate fi aflat.
Năvodul este aruncat deja.

Și vine o zi când fiecare ajunge la mal.

Să nu trecem grăbiți pe lângă comoară. Să nu dăm mărgăritarul pe lucruri care pier. Și să nu uităm că, la sfârșit, nu aparențele vor rămâne, ci adevărul inimii.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇