Femeia – darul lui Dumnezeu făcut bărbatului
Femeia este darul viu al lui Dumnezeu, zidită după chipul Său, chemată la iubire, rugăciune, maternitate, slujire și sfințenie în Hristos.
Întru început, când Dumnezeu a zidit cerul și pământul și toate cele văzute și nevăzute, a făcut pe om după chipul Său, „bărbat și femeie i-a făcut” (Facerea 1, 27). Așadar, femeia nu este o întâmplare a firii, nici o podoabă adăugată lumii, nici o ființă de mâna a doua, ci este zidire luminoasă a lui Dumnezeu, purtătoare de chip dumnezeiesc, chemată, asemenea bărbatului, la asemănarea cu Ziditorul.
De aceea, când vorbim despre femeie ca despre „darul lui Dumnezeu făcut bărbatului”, trebuie să înțelegem cu luare-aminte acest cuvânt. Ea nu este dar ca un lucru ce se stăpânește, nici avere, nici unealtă, nici umbră a bărbatului. Ea este dar viu, persoană, taină, ajutor potrivit, împreună-călătoare pe drumul mântuirii. Căci nu a zis Dumnezeu că femeia va fi sub picioarele bărbatului, ci „ajutor potrivit lui” (Facerea 2, 18), adică ființă de aceeași cinste, de aceeași chemare, de aceeași răspundere înaintea Domnului.
Femeia, zidită spre comuniune, nu spre robie
Înainte de cădere, femeia stă lângă bărbat într-o curăție a începutului. Adam nu o privește ca pe o stăpânire, ci o recunoaște ca pe cea de un trup cu el: „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea” (Facerea 2, 23). În aceste cuvinte nu este dispreț, ci uimire; nu este poruncă, ci recunoaștere; nu este trufie, ci bucuria întâlnirii.
Dar după cădere, păcatul tulbură această rânduială. Dragostea se rănește, ascultarea se preface adesea în siluire, iar comuniunea în stăpânire. De aici s-au născut multe neorânduieli ale veacurilor: femeia a fost privită uneori ca avere, ca slujitoare fără glas, ca ființă fără drept de cuvânt. Însă acestea nu sunt voia cea dintâi a lui Dumnezeu, ci urmările păcatului, ale inimii împietrite și ale lumii căzute.
Dumnezeu nu a zidit femeia pentru umilire, ci pentru iubire. Nu a făcut-o spre a fi călcată, ci spre a fi cinstită. Nu a adus-o în lume ca bărbatul să se înalțe peste ea cu mândrie, ci ca amândoi să se ridice către Dumnezeu, unul prin celălalt, în răbdare, jertfă și sfințenie.
Femeia în Vechiul Testament: smerenie, putere și lucrare
Sfânta Scriptură ne arată că, deși lumea veche a purtat adesea pecetea unei rânduieli aspre, femeia nu a fost lipsită de lucrare, de curaj și de înțelepciune. Debora a judecat pe Israel și s-a arătat mamă a poporului; Estera a mijlocit izbăvirea neamului ei; Iudita s-a făcut chip de bărbăție sufletească; Ana, mama prorocului Samuel, a arătat ce putere are rugăciunea unei femei cu inimă zdrobită.
Aceste femei nu s-au impus prin zgomot, ci prin credință. Nu au căutat slavă deșartă, ci au lucrat când Dumnezeu le-a chemat. În ele vedem că femeia, atunci când își pune viața în mâna Domnului, poate deveni vas ales al proniei dumnezeiești, sprijin pentru familie, lumină pentru popor și mărturie pentru cei necredincioși.
Hristos și ridicarea femeii la demnitatea harului
Însă adevărata luminare a chipului femeii se arată în Hristos Domnul. El nu a privit femeia cu disprețul lumii vechi, nici cu răceala celor ce se socoteau drepți. Hristos a vorbit cu femeia samarineancă și i-a descoperit taina apei celei vii. A primit lacrimile femeii păcătoase și i-a dăruit iertare. A lăudat credința femeii cananeence, zicând: „O, femeie, mare este credința ta!” A primit slujirea Martei și dragostea contemplativă a Mariei, sora lui Lazăr.
În preajma Mântuitorului, femeia nu mai este nevăzută. Ea este ascultată, vindecată, iertată, înălțată, chemată la credință. Hristos nu o rupe din rânduiala firii, dar nici nu o lasă sub povara nedreptății. El îi redă adevărata ei frumusețe: aceea de fiică a lui Dumnezeu, de rugătoare, de mamă, de mironosiță, de mărturisitoare a Învierii.
Mironosițele – icoana iubirii statornice
În vremea Patimilor, când mulți s-au risipit de frică, femeile mironosițe au rămas aproape de Cruce și de Mormânt. Ele nu au avut arme, nici putere lumească, nici ranguri înalte. Au avut însă ceva mai mare: dragoste statornică.
Ele au mers la mormânt cu miruri, pe când piatra era grea, paznicii erau acolo, iar frica putea să le oprească pașii. Dar iubirea nu întreabă cât de grea este piatra. Iubirea merge. Iubirea caută. Iubirea plânge, dar nu fuge.
Pentru aceasta, mironosițele s-au învrednicit să audă cele dintâi vestea cea mare: Hristos a înviat! Ele au venit să ungă un Trup mort și au primit vestea Vieții. Au venit cu lacrimi și s-au întors cu lumină. Au venit ca slujitoare ale unei tradiții de îngropare și au devenit vestitoare ale Învierii.
Aici se vede limpede cinstea femeii în Biserică: nu în răzvrătire, nu în imitarea bărbatului, nu în lepădarea firii sale, ci în puterea iubirii, a credinței și a slujirii.
Mai presus de toate femeile stă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. În ea, femeia își află chipul cel mai curat, cel mai înalt și cel mai luminos. Prin ascultarea ei, Fiul lui Dumnezeu Se naște în lume. Prin smerenia ei, cerul se pleacă spre pământ. Prin curăția ei, omenirea primește pe Mântuitorul.
Maica Domnului nu este doar cinstea femeilor, ci și mustrarea tuturor mândriilor omenești. Ea nu strigă, dar cerul o ascultă. Ea nu domnește lumește, dar împărățește duhovnicește. Ea nu caută întâietate, dar toate neamurile o fericesc.
De aceea, cinstirea femeii fără Hristos rămâne adesea o vorbă frumoasă, dar fără rădăcină. Când femeia este ruptă de Dumnezeu, lumea o laudă o zi și o uită în celelalte. Dar în Biserică, femeia este cinstită în lumina Maicii Domnului, a mironosițelor, a mucenițelor, a cuvioaselor, a mamelor sfinte și a tuturor rugătoarelor care au ținut aprinsă candela credinței.
Femeia în familie: inimă de mamă și altar de jertfă
În familie, femeia este adesea inima casei. Prin ea, casa capătă căldură, copilul învață rugăciunea, bărbatul află odihnă, iar bătrânii primesc mângâiere. Nu spunem aceasta ca să o închidem pe femeie într-o singură lucrare, ci ca să arătăm cât de mare este darul ei acolo unde Dumnezeu a chemat-o.
Mama nu naște numai trupuri, ci crește suflete. Ea pune în copil primele semințe ale credinței. Ea îl învață pe prunc să facă semnul Sfintei Cruci, să spună „Doamne, ajută!”, să cinstească pâinea, bătrânii și biserica. De multe ori, credința unui neam nu s-a păstrat prin cuvinte mari, ci prin mamele care au șoptit rugăciuni lângă leagăn.
Dar și femeia care nu are copii trupești poate fi roditoare înaintea lui Dumnezeu. Rodirea ei poate fi în rugăciune, în milostenie, în sfat bun, în slujire, în curăție, în învățătură, în răbdare, în lacrimi pentru cei căzuți. Biserica nu măsoară femeia numai după pântece, ci după inimă, după credință și după dragostea cu care slujește lui Hristos.
Bărbatul și femeia: împreună înaintea lui Dumnezeu
Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „În Domnul, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie” (I Corinteni 11, 11). Acest cuvânt este temelia unei înțelegeri drepte. Bărbatul nu se mântuiește prin disprețuirea femeii, iar femeia nu se înalță prin lepădarea bărbatului. Amândoi sunt chemați să se smerească, să se iubească, să se ajute și să-și poarte neputințele unul altuia.
Bărbatul este dator să vadă în femeie nu slăbiciune de exploatat, ci dar de cinstit. Iar femeia este chemată să vadă în bărbat nu stăpân aspru, ci împreună-slujitor al lui Dumnezeu. Când fiecare caută să domnească, casa se răcește. Când fiecare caută să se jertfească, casa se sfințește.
Căsătoria creștină nu este luptă pentru putere, ci școală a mântuirii. Nu este locul unde unul îl strivește pe celălalt, ci locul unde doi oameni învață, cu greu și cu lacrimi, să devină una în Hristos.
Concluzie: femeia, taină de iubire și chip de lumină
Femeia este darul lui Dumnezeu făcut bărbatului nu ca podoabă trecătoare, nu ca avere, nu ca umbră, ci ca persoană vie, chemată la sfințenie. Ea este mamă, fecioară, soție, monahie, mironosiță, rugătoare, slujitoare, mărturisitoare. În fiecare stare a vieții, dacă Îl are pe Hristos în inimă, femeia poate deveni lumină pentru cei din jur.
Să nu o cinstim numai în cuvinte, ci în fapte. Să nu o lăudăm numai la sărbători, ci să o respectăm în fiecare zi. Să nu o coborâm la măsura lumii, ci să o privim în lumina Evangheliei.
Căci femeia credincioasă este binecuvântare în casă, sprijin în încercare, lacrimă în rugăciune, mângâiere în durere și mărturie vie că Dumnezeu lucrează adesea prin inimile smerite, tăcute și pline de iubire. Iar acolo unde femeia este cinstită în Hristos, familia se întărește, Biserica se luminează și lumea primește încă o dată mireasma Învierii.
👉 ....
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu