Vindecarea lunaticului – credința, rugăciunea și postul | Matei 17, 14-23

Vindecarea lunaticului – credința care se întărește prin rugăciune și post Vindecarea lunaticului este minunea relatată în Matei 17, 14-23, în care Iisus Hristos vindecă un copil adus de tatăl său. Pericopa, citită în Duminica a X-a după Rusalii, arată că adevărata credință se întărește prin rugăciune și post. Hristos îi învață pe ucenici că până și credința cât un grăunte de muștar poate birui obstacole care par imposibile. Evanghelia Vindecării lunaticului ne așază înainte una dintre cele mai dureroase imagini ale iubirii părintești: un tată îngenuncheat înaintea lui Iisus pentru copilul său. Nu vine cu vorbe multe și nici cu pretenții. Vine cu durerea unui om care a încercat tot ce putea și rostește una dintre cele mai simple rugăciuni ale Evangheliei: „Doamne, miluiește pe fiul meu!” Evanghelia zilei În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și ade...

Oile Mele ascultă glasul Meu: Hristos, Păstorul care ne ține în mâna Sa

Oile Mele ascultă glasul Meu și nimeni nu le va răpi din mâna Mea

Din Sfânta Evanghelie după Ioan 10, 27-38, unde Hristos grăiește despre oile Sale, despre ascultarea glasului Său, despre viața veșnică și despre unirea Sa cu Tatăl.


(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan  10, 27-38)

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Oile Mele ascultă de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele; ele vin după Mine și Eu le dau viață veșnică și nu vor pieri în veac, iar din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toți și nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. Iar Eu și Tatăl Meu Una suntem. Iarăși au luat pietre iudeii ca să arunce asupra Lui. Iisus le-a răspuns: Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncați cu pietre asupra Mea? I-au răspuns iudeii: Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru blasfemie și pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: Oare nu e scris în Legea voastră: «Eu am zis: dumnezei sunteți»? Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – și Scriptura nu poate să fie desființată –, despre Cel pe Care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume voi ziceți: Tu hulești, căci am spus: Sunt Fiul lui Dumnezeu? Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeți în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeți în Mine, credeți în aceste lucrări, ca să știți și să cunoașteți că Tatăl este în Mine și Eu în Tatăl.

Sunt cuvinte în Sfânta Evanghelie care cad peste suflet ca roua peste iarba arsă de soare. Nu vin cu zgomot, nu vin cu silire, nu vin ca o poruncă grea, ci vin ca o mângâiere adâncă, așezată în inima omului obosit. Așa sunt și aceste cuvinte ale Domnului: „Oile Mele ascultă de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele.”

Ce mare taină este aici! Hristos nu zice doar: „Ele Mă cunosc pe Mine”, ci mai întâi spune: „Eu le cunosc pe ele.” Adică Domnul nu privește turma Sa ca pe o mulțime fără chip, ci pe fiecare suflet îl știe pe nume, cu durerile lui, cu neputințele lui, cu lacrimile lui ascunse, cu toate căderile și ridicările lui. Omul se poate simți uitat de lume, neînțeles de cei apropiați, judecat de cei din jur, dar înaintea lui Hristos nu este pierdut. El este cunoscut.

Glasul Domnului nu este glasul tulburării, nici al fricii, nici al mândriei. Glasul Domnului cheamă la pace, la pocăință, la luminare, la întoarcere. Sunt multe glasuri în lume: glasul grijilor, glasul mâniei, glasul desfrânării, glasul deznădejdii, glasul laudei deșarte, glasul lumii care strigă neîncetat: „Fă-te mare, fă-te văzut, fă-te stăpân peste alții!” Dar glasul lui Hristos este altfel: blând, curat, adânc și adevărat. El nu împinge sufletul în risipire, ci îl adună. Nu îl aruncă în întuneric, ci îl ridică spre lumină.

A asculta de glasul Domnului nu înseamnă numai a auzi cu urechea, ci a primi cu inima. Mulți au auzit cuvintele lui Hristos și totuși au luat pietre ca să arunce asupra Lui. Au văzut lucrările Lui cele bune, au văzut mila, vindecările, lumina, adevărul, și totuși inima lor s-a împietrit. De ce? Pentru că una este să auzi, și alta este să te smerești. Una este să asculți sunetul cuvântului, și alta este să-l lași să-ți taie împietrirea lăuntrică.

Domnul spune mai departe: „Ele vin după Mine.” Iată semnul oilor lui Hristos: nu stau departe, nu privesc numai din margine, nu Îl admiră pe Domnul ca pe un învățător oarecare, ci merg după El. Iar a merge după Hristos înseamnă a-I urma pașii și când drumul trece prin lumină, și când trece prin Cruce. Nu numai pe Tabor, ci și spre Golgota. Nu numai la masa bucuriei, ci și în ceasul răbdării.

Creștinul nu este chemat să fie doar un om cu păreri religioase, ci un om care se lasă păstorit de Hristos. Căci omul nepăstorit de Dumnezeu ajunge repede risipit de patimi. Astăzi îl cheamă mânia, mâine îl târăște pofta, poimâine îl apasă întristarea, apoi îl cuprinde deznădejdea. Dar sufletul care aude glasul Păstorului celui Bun începe să se întoarcă acasă. Își află iarăși rânduiala. Își aduce aminte că nu este făcut pentru întuneric, ci pentru Împărăție.

Și ce făgăduință ne dă Domnul? „Eu le dau viață veșnică și nu vor pieri în veac.” Nu spune: „Le dau numai tihnă pământească”, nici „Le dau viață fără necazuri”, ci spune: „viață veșnică.” Căci Hristos nu a venit doar ca să ne facă zilele mai ușoare, ci ca să ne scoată din moarte. El nu este un simplu mângâietor al clipei, ci Biruitorul morții. În mâna Lui, omul nu mai este pradă întâmplării, nici rob al pierzării, ci fiu chemat la viață.

Cuvântul acesta este mângâietor: „din mâna Mea nimeni nu le va răpi.” Ce poate fi mai tare decât mâna lui Hristos? În mâna Lui au fost binecuvântați copiii, au fost vindecați bolnavii, au fost ridicați cei căzuți, au fost atinse rănile lumii. Mâna Lui nu strivește, ci vindecă. Nu apasă, ci ridică. Nu izgonește, ci adună. Iar cel care se așază în mâna Domnului nu se mai teme ca un orfan al lumii, căci știe că este păzit de Cel ce nu doarme.

Dar Domnul merge și mai adânc și spune: „Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toți.” Aici se arată că mântuirea omului nu este o lucrare slabă, omenească, trecătoare, ci este lucrare dumnezeiască. Tatăl ne dă Fiului, Fiul ne păstorește, iar omul este chemat să rămână în această iubire. Nu suntem ai întâmplării, ci ai lui Dumnezeu. Nu suntem o pradă aruncată în lume, ci suflete chemate, cunoscute și purtate de har.

Iar când Hristos spune: „Eu și Tatăl Meu Una suntem”, inimile împietrite nu primesc taina, ci caută piatra. Așa se întâmplă adeseori: când omul nu vrea să se smerească înaintea adevărului, ridică piatra judecății. Când nu poate birui lumina, încearcă să o lovească. Dar lumina nu se stinge prin pietre. Hristos nu încetează a fi Fiul lui Dumnezeu pentru că omul se tulbură înaintea Lui.

Domnul îi întreabă: „Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncați cu pietre asupra Mea?” O întrebare care străbate veacurile. Pentru care bine Îl respinge omul pe Hristos? Pentru că l-a chemat la curăție? Pentru că l-a învățat să ierte? Pentru că i-a arătat calea vieții? Pentru că i-a descoperit că Dumnezeu este Tată, iar omul nu este născut pentru moarte, ci pentru veșnicie?

Și totuși, și astăzi, sufletul poate lua pietre împotriva Domnului. Nu pietre de râu, ci pietre lăuntrice: necredința, mândria, răceala, nepăsarea, împietrirea inimii. De fiecare dată când auzim glasul Lui și nu vrem să ne întoarcem, ridicăm o piatră. De fiecare dată când vedem binele și îl numim rău, ridicăm o piatră. De fiecare dată când Hristos ne cheamă la lumină, iar noi alegem întunericul patimii, ridicăm o piatră.

Dar mila Domnului este mai mare decât împietrirea noastră. El nu încetează să cheme. Păstorul cel Bun nu se rușinează de oaia rătăcită, nici nu o leapădă pentru rănile ei. El o caută, o ridică, o poartă pe umeri și o aduce înapoi la staulul vieții. De aceea, nădejdea noastră nu stă în puterea noastră, ci în mâna Lui. Nu în statornicia noastră slabă, ci în iubirea Lui neclintită.

Să ne întrebăm, dar: al cui glas îl ascultăm? Glasul lui Hristos sau glasul lumii? Glasul păcii sau glasul tulburării? Glasul smereniei sau glasul mândriei? Glasul vieții sau glasul morții?

Fericit este omul care, în mijlocul vuietului lumii, mai poate auzi șoapta Domnului. Fericit este sufletul care nu se smulge singur din mâna lui Hristos prin păcat și nepocăință, ci rămâne acolo, ca un prunc în brațele Tatălui său. Căci nimeni nu este mai păzit decât cel care se lasă păzit de Dumnezeu.

Să mergem, așadar, după Hristos, Păstorul cel Bun. Să-I ascultăm glasul în Evanghelie, în rugăciune, în Biserică, în mustrarea conștiinței și în șoapta harului. Și atunci, oricât de puternice ar fi furtunile, nu vom pieri, căci viața noastră va fi ascunsă în mâna Fiului și în mâna Tatălui.

Iar din această mână, nimeni nu ne va răpi, dacă noi înșine nu vom fugi de iubirea Lui.

❇❇
❇❇❇
❇❇

Comentarii