Priviți la păsările cerului și la crinii câmpului – încrederea care vindecă grija inimii

Priviți la păsările cerului și la crinii câmpului – încrederea care vindecă inima omului

Cuvânt de învățătură pornind de la îndemnul evanghelic adus înainte de Părintele Ioan Bădiliță: „Priviți la păsările cerului... Priviți la crinii câmpului...”

Cuvântul Mântuitorului: „Priviți la păsările cerului... Luați seama la crinii câmpului...”

Nu ne trimite Domnul la oamenii mari ai lumii. Nu ne spune să privim la cei bogați, la cei puternici, la cei lăudați, la cei care par că au izbândit în toate. Nu ne pune înainte nici palatele, nici vistieriile, nici scaunele de cinste. Ci ne spune simplu, aproape ca o bunică de odinioară, care învăța copilul din cele văzute cu ochii: uită-te la pasăre, uită-te la floarea câmpului.

Și noi trecem pe lângă ele în fiecare zi. Le vedem, dar nu le mai privim. Auzim pasărea cântând, dar ne grăbim. Vedem floarea crescută la marginea drumului, dar mintea noastră este deja la alt necaz, la altă plată, la altă grijă, la altă veste care poate veni.

Aici este taina. Dumnezeu ascunde uneori învățătura cea mare în lucrurile mici. Nu tot adevărul stă în ceea ce izbește ochiul, în ceea ce face zgomot, în ceea ce se laudă pe sine. De multe ori, adevărul stă în ceea ce este curat, simplu și tăcut.

Pasărea nu are jitnițe, dar nu tace. Cântă.
Crinul nu are veșmânt lucrat de mână omenească, dar este frumos în rânduiala lui.
Omul, săracul, are de multe ori mai mult decât îi trebuie și tot nu se liniștește.

De aici începe frământarea noastră.

   Noi am ajuns să socotim îngrijorarea ca pe o dovadă de iubire. Mama se frământă pentru copilul ei. Soțul pentru soție. Fiul pentru părinți. Nașii pentru fini. Omul pentru casa lui, pentru pâinea lui, pentru sănătate, pentru bătrânețe, pentru ziua de mâine. Și zicem: „Așa este normal. Dacă îmi pasă, mă îngrijorez.”

Numai că Evanghelia nu spune chiar așa. Hristos nu ne cheamă să fim nepăsători. Asta ar fi o rătăcire. Nu ne învață să stăm cu mâinile în sân, să nu muncim, să nu ne îngrijim de ai noștri, să nu avem rânduială în casă. Pasărea nu stă încremenită pe creangă așteptând să-i cadă hrana în cioc. Ea zboară, caută, se ostenește după firea ei. Crinul nu fuge de lumină, ci primește roua, soarele și pământul, după cum i le-a dat Dumnezeu.

Așadar, nu munca este problema. Nici grija curată, omenească, nu este rea. Rău se face atunci când grija se schimbă în frică fără Dumnezeu. Când omul se poartă ca și cum toate ar sta numai în puterea lui. Când, fără să spună cu gura, inima lui parcă zice: „Doamne, nu știu dacă Tu chiar vei purta de grijă.”

Și aici doare.

Omul se roagă. Face semnul Sfintei Cruci. Aprinde candela. Citește un psalm. Spune: „Doamne, ajută!” Dar după aceea își ia iar povara înapoi, ca și cum n-ar fi pus-o niciodată înaintea lui Dumnezeu. O ridică pe umeri și merge mai departe gârbovit, neliniștit, obosit. De parcă rugăciunea ar fi fost doar o datorie făcută, nu o încredințare vie. De parcă Dumnezeu ar asculta în biserică, dar n-ar mai fi de față și în necazul din casă.

Așa se strecoară în noi o necredință subțire. Nu neapărat necredința minții. Căci omul poate spune, și chiar crede că spune sincer: „Cred în Dumnezeu.” Dar inima lui, biata de ea, se zbate ca și cum ar fi singură pe lume. Ca și cum n-ar avea Tată. Ca și cum cerul ar fi departe.

De aceea cuvântul Domnului este atât de adânc: „Priviți.”

Nu ne spune întâi să facem socoteli peste socoteli. Nu ne spune să încercăm să ținem ziua de mâine cu amândouă mâinile. Nu ne spune să purtăm lumea în spate. Ci ne oprește puțin din goana noastră și ne spune: privește.

Privește pasărea.
Privește crinul.
Privește spre Dumnezeu, nu numai spre grijile tale.

👉   Fiindcă, fără să băgăm de seamă, devenim asemenea lucrurilor la care ne uităm neîncetat. Dacă privim toată ziua numai spre necazuri, ne umplem de tulburare. Dacă privim numai spre noi înșine, ne împuținăm și cădem în deznădejde. Dacă privim numai spre oameni, ne rănim repede, căci omul este schimbător. Dar dacă învățăm să privim spre Dumnezeu, încet, nu dintr-odată, începe să se așeze pacea în inimă.

Pasărea cerului nu știe teologie, dar trăiește în purtarea de grijă a Ziditorului. Crinul câmpului nu citește Scriptura, dar mărturisește, prin frumusețea lui, că Dumnezeu nu uită făptura Sa. Numai omul, de multe ori, citește Evanghelia și apoi trăiește de parcă ar fi orfan.

Și poate ar trebui să ne întrebăm mai cinstit: de ce ne temem atât?

Da, necazurile sunt multe. Nu trebuie să ne prefacem că nu sunt. Da, viața este grea. Da, ziua de mâine nu o știm. Dar parcă mai adânc decât toate acestea este dorința noastră de a controla totul. Vrem să știm dinainte cum se vor așeza lucrurile. Vrem să nu pierdem nimic, să nu ne doară nimic, să nu ne scape nimic. Și fiindcă nu putem, obosim.

↪   Ne obosim singuri.
↪   Ne tulburăm somnul.
↪   Ne asprim vorba.
↪   Ne împuținăm rugăciunea.
↪   Ne strângem inima până nu mai încape în ea nici bucuria simplă.

Îngrijorarea nu prelungește viața. Nu aduce ziua de mâine sub stăpânirea noastră. Nu vindecă rana înainte de vreme. Nu pune pâinea pe masă prin frică. Nu rezolvă viitorul. Mai degrabă fură ziua de astăzi. Fură pacea din casă. Fură lumina din ochi. Fură bucuria pe care Dumnezeu o trimite, uneori, prin lucruri mici: un răsărit, o vorbă bună, o pasăre pe cer, o floare crescută lângă gard.

Și este trist când omul nu mai vede darurile acestea mici, fiindcă aleargă mereu după siguranțe mari.

Dar să nu înțelegem greșit. Dumnezeu nu ne cere să nu mai avem nicio grijă. Sunt griji bune și chiar sfinte. Grija părintelui pentru copil. Grija fiului pentru părinții bătrâni. Grija pentru pâinea casei. Grija pentru sănătate. Grija pentru rânduiala vieții. Toate acestea au locul lor.

Numai că există un hotar. Când grija se face frică neîncetată, când frica înghite rugăciunea, când omul nu mai poate spune din inimă „Doamne, fie voia Ta”, atunci grija nu mai este dragoste. Se face robie.

Iar Hristos nu ne vrea robi ai fricii. Ne vrea fii ai Tatălui.

De aceea spune: Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Nu spune „o putere de departe”, nu spune „un destin orb”, nu spune „întâmplarea”. Spune: Tatăl vostru. Aici este mângâierea. Creștinul nu trăiește într-o lume părăsită, rece, fără ochi deasupra ei. Trăiește sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Nu toate le înțelegem. Asta este adevărat. Nu toate se întâmplă cum am fi vrut. Nu toate durerile primesc răspuns pe loc. Sunt lacrimi pe care numai Dumnezeu le știe. Sunt frici pe care omul nici nu le poate spune cuiva. Dar nimic nu este în afara știrii Lui.

Credința nu înseamnă să știi dinainte ce va fi. Credința înseamnă să nu te desprinzi de Dumnezeu atunci când nu știi ce va fi.

Privește, omule tulburat, la păsările cerului. Nu ca să devii nepăsător, ci ca să înveți o libertate mai curată a inimii.

Privește, suflete obosit, la crinii câmpului. Nu ca să uiți de muncă, ci ca să nu faci din muncă un idol și din grijă un stăpân.

Privește la Hristos. El nu ți-a făgăduit că viața va fi fără încercări. Dar ți-a făgăduit, prin toată Evanghelia Lui, că nu ești singur.

Și poate, într-o zi, vom pricepe și noi ceea ce păsările par să știe fără vorbe: lumea nu este ținută în ființă de frica omului, nici de calculele lui, nici de neliniștea lui, ci de iubirea lui Dumnezeu.

Când omul începe să creadă aceasta nu numai cu mintea, ci și cu inima, ceva se schimbă înlăuntrul lui. Necazurile nu dispar ca prin farmec. Grijile nu se risipesc toate într-o clipă. Răspunsurile nu vin mereu atunci când le cerem noi. Dar parcă nu mai domnește frica. Parcă nu mai are ultimul cuvânt tulburarea. În locul ei vine, încet, pacea aceea tainică pe care lumea n-o poate da și nici lua.

Și atunci omul poate zice, mai smerit, mai așezat, mai adevărat:

Doamne, nu știu ziua de mâine, dar știu că Tu ești și mâine.
Nu pot purta singur toate poverile, dar știu că Tu nu mă lași.
Nu sunt mai înțelept decât păsările cerului, nici mai curat decât crinii câmpului, dar vreau să învăț de la ele încrederea.

Căci liniștea adevărată nu vine când omul controlează totul, ci când se lasă în mâinile Celui Care ține toate.

Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇