„Pace acestei case!” – chemarea Apostolilor și drumul Evangheliei fără povara celor lumești
Sfânta Evanghelie după Matei 10, 9-15, despre chemarea Apostolilor, pacea lui Hristos, simplitatea propovăduirii și casa vrednică de binecuvântare.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei Matei 10, 9-15)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să nu aveți nici aur, nici argint, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă de drum, nici două haine, nici încălțăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice cetate sau sat veți intra, cercetați cine este în el vrednic și acolo rămâneți până ce veți ieși. Și, intrând în casă, urați-i, zicând: «Pace acestei case!». Și, dacă este casa aceea vrednică, să vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. Și dacă nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă: Mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei, în ziua judecății, decât acelei cetăți.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi ne pune înainte un cuvânt care, la început, poate părea greu. Domnul îi trimite pe Apostoli la propovăduire și le spune să nu ia cu ei nici aur, nici argint, nici bani la brâu, nici traistă, nici două haine, nici încălțăminte de schimb, nici toiag.
Omenește vorbind, te întrebi: cum să pleci așa la drum? Fără bani, fără provizii, fără o siguranță la îndemână? Cum să mergi prin sate și cetăți numai cu un cuvânt și cu o poruncă primită de la Dumnezeu?
Dar aici este tocmai taina. Hristos nu-i trimite pe Apostoli goi de putere. Nu-i trimite singuri, nici părăsiți. Îi trimite cu harul Lui, cu pacea Lui și cu purtarea Lui de grijă. Le ia din mâini sprijinul prea omenesc, ca să le așeze mai adânc în inimă încrederea în Dumnezeu.
Și nu numai Apostolilor le vorbește Domnul aici. Ne vorbește și nouă. Ne arată că omul care vrea să ducă mai departe cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să fie încărcat peste măsură. Prea multe griji trag sufletul în jos. Grija banului, grija avutului, grija imaginii, grija zilei de mâine, toate acestea, dacă pun stăpânire pe om, îl fac greoi pe calea credinței.
Nu înseamnă că omul nu trebuie să muncească. Nici că trebuie să trăiască fără rânduială. Nu aceasta spune Evanghelia. Domnul zice limpede: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa.” Cel ce lucrează cinstit, cel ce slujește cu inimă curată, cel ce nu caută câștig rușinos, acela nu este uitat de Dumnezeu.
Dar alta este să folosești banul cu dreaptă socoteală și alta este să-ți pui nădejdea în pungă. Alta este să ai grijă de casă și de ai tăi, și alta este să faci din avere stăpân peste sufletul tău.
Apostolii nu sunt trimiși ca niște negustori de vorbe sfinte. Ei nu duc Evanghelia ca pe o marfă. Nu vând binecuvântarea. Nu cer plată pentru pace. Nu fac din har un mijloc de câștig. Ei merg simpli, smeriți, fără podoabe multe, și tocmai această simplitate dă putere cuvântului lor.
Căci, să fim sinceri, uneori prea multă strălucire omenească acoperă lipsa credinței. Iar acolo unde este smerenie adevărată, chiar dacă omul pare sărac și neînsemnat, Dumnezeu poate lucra mult.
Domnul îi mai învață pe Apostoli să cerceteze cine este vrednic în cetatea sau în satul unde vor intra și acolo să rămână până vor pleca. Nu le spune să caute casa cea mai bogată. Nu le spune să aleagă omul cel mai cunoscut, nici locul cel mai comod. Le spune să caute pe cel vrednic.
Iar vrednicia aceasta nu se măsoară după avere. Se vede în inimă. O casă vrednică este casa care primește cuvântul lui Dumnezeu fără batjocură. Este casa unde cele sfinte nu sunt luate în râs. Este casa unde omul nu închide ușa în fața binelui. Este casa unde oaspetele este primit cu omenie, iar omul trimis de Dumnezeu nu este privit cu dispreț.
Și, intrând în casă, zice Domnul, Apostolii să rostească: „Pace acestei case!”
Ce cuvânt frumos! Și cât de mult ne lipsește astăzi. Domnul nu spune: bogăție acestei case. Nu spune: putere acestei case. Nu spune: slavă și nume mare acestei case. Ci spune: PACE.
Fiindcă poți avea casă mare și suflet neliniștit. Poți avea masa plină și inima goală. Poți avea de toate în jurul tău și totuși să nu te poți odihni înlăuntrul tău.
Pacea lui Hristos nu este doar liniștea aceea de afară, când nu se ceartă nimeni. Este ceva mai adânc. Este așezarea sufletului în Dumnezeu. Este puterea de a răbda fără să te rupi. Este puterea de a ierta, chiar când te doare. Este lumina aceea tainică prin care omul merge mai departe, deși viața îl apasă.
De aceea, casa creștinului ar trebui să fie, pe cât se poate, o mică biserică. Nu prin vorbe multe, nu prin mândrie religioasă, ci prin rugăciune, prin iertare, prin bună-cuviință, printr-o candelă aprinsă, printr-o icoană cinstită, printr-un „Doamne, ajută!” spus din inimă.
Unde părinții se roagă pentru copii, unde copiii sunt învățați să-și facă semnul Sfintei Cruci, unde omul nu adoarme numai cu grijile zilei, ci și cu numele lui Dumnezeu pe buze, acolo pacea lui Hristos este aproape.
Dar Domnul spune și ceva care ne pune pe gânduri: dacă acea casă nu este vrednică, pacea se întoarce la cei ce au adus-o. Cu alte cuvinte, darul lui Dumnezeu nu se pierde. Omul îl poate refuza. Îl poate alunga. Îl poate nesocoti. Dar pacea lui Dumnezeu nu se risipește ca praful în vânt. Ea rămâne la cel care a venit cu inimă curată.
Aici este o mare mângâiere pentru cei care au încercat să facă bine și n-au fost primiți. Pentru cei care au spus un cuvânt bun și au fost luați în râs. Pentru cei care au întins mâna și au primit răceală. Dacă ai făcut binele cu smerenie, nu te teme. Poate omul nu l-a primit, dar Dumnezeu l-a văzut.
Mai departe, Evanghelia se face mai aspră. Domnul spune că, dacă cineva nu-i primește pe Apostoli și nu ascultă cuvintele lor, ei să iasă din casa sau din cetatea aceea și să scuture praful de pe picioarele lor.
Nu este vorba aici de răzbunare. Nici de dispreț. Nici de mândria celui care zice: „Nu m-ai primit, te las.” Nu. Este o mărturie. Scuturarea prafului arată că omul a fost chemat, dar n-a vrut. I s-a adus cuvântul, dar l-a respins. I s-a pus pacea la ușă, dar n-a deschis.
Dumnezeu nu silește pe nimeni. Hristos bate la ușă, dar nu o sparge. Harul cheamă, dar nu robește. Omul rămâne liber. Numai că libertatea aceasta nu este o joacă. Ea vine și cu răspundere.
Poți primi lumina sau poți întoarce spatele luminii. Poți asculta cuvântul sau îl poți alunga. Dar nu poți spune, la urmă, că Dumnezeu nu te-a cercetat.
De aceea Domnul pomenește Sodoma și Gomora. Nu ca să ne înfricoșeze fără rost, ci ca să ne trezească. Mare este păcatul cetăților care se împietresc în rău, dar și mai grea este starea omului care aude Evanghelia, simte că este chemat, vede binele înaintea lui și totuși îl respinge.
Iubiți credincioși,
Evanghelia aceasta nu vorbește numai despre Apostolii de atunci. Vorbește și despre noi, cei de astăzi. Fiecare creștin, într-un fel sau altul, este trimis să ducă pacea lui Hristos mai departe. Nu toți predicăm de la amvon. Nu toți învățăm mulțimi. Nu toți mergem în locuri depărtate. Dar fiecare intrăm, zi de zi, într-o casă, într-o familie, într-o vorbă, într-o întâlnire, într-o lucrare.
Și întrebarea rămâne simplă: ce ducem cu noi?
Când intrăm undeva, aducem pace sau tulburare? Aducem un cuvânt bun sau o înțepătură? Aducem lumină sau judecată? Aducem binecuvântare sau cârtire?
Creștinul nu trebuie să fie om al dezbinării. Nu trebuie să intre peste sufletul altuia cu asprime și mândrie. Trebuie să fie, pe cât poate, purtător de pace. Dar să fim atenți: nu pace mincinoasă, care acoperă răul și se face că nu vede nimic. Ci pace adevărată, născută din adevăr, din rugăciune și din inimă curată.
Să luăm aminte și la sărăcia Apostolilor. Nu ni se cere tuturor să nu avem nimic. Dar ni se cere să nu fim robiți de nimic. Să avem lucruri, dar să nu ne aibă lucrurile pe noi. Să folosim banii, dar să nu ne plecăm sufletul înaintea lor. Să muncim, să strângem cu măsură, să purtăm grijă de ai noștri, dar să nu uităm că viața omului nu stă în avuția lui.
Când inima se mai golește de prea multul lumesc, se face loc pentru pace. Când omul nu mai aleargă numai după cele trecătoare, începe să audă mai limpede glasul lui Dumnezeu. Dar când sufletul este plin de zgomot, de griji, de mândrie și de neiertare, cuvântul Evangheliei abia mai găsește unde să se așeze.
Chemarea Apostolilor este, așadar, și o chemare pentru noi: să fim mai simpli, mai curați, mai puțin legați de cele care trec. Să mărturisim pe Hristos nu numai prin vorbe, ci și prin felul nostru de a fi. Fără zgomot mult, fără laudă de sine, dar cu viață cât mai dreaptă.
Să ne întrebăm fiecare, cu inimă sinceră: casa mea primește pacea lui Hristos? Inima mea este loc unde se poate odihni cuvântul Evangheliei? Sau am adunat prea mult praf de păcat, de supărare, de răutate și de neiertare?
Să nu ne pierdem nădejdea. Dacă auzim încă acest cuvânt, înseamnă că Dumnezeu încă ne cheamă. Dacă Hristos ne trimite pacea Sa, înseamnă că ușa inimii încă se poate deschide. Dacă ne mai putem ruga, înseamnă că nu suntem pierduți.
Să primim Evanghelia nu ca pe o povestire veche, ci ca pe un cuvânt viu, spus nouă astăzi. Să fim case vrednice, suflete deschise și oameni ai păcii. Iar când intrăm în casa cuiva, în necazul cuiva, în viața cuiva, să nu intrăm cu mândrie, ci cu blândețe.
Și să dea Bunul Dumnezeu ca peste casele noastre, peste copiii noștri, peste părinții noștri, peste Biserica noastră și peste tot neamul nostru să se așeze binecuvântarea Domnului:
„Pace acestei case!”
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu