Soborul Sfinților 12 Apostoli – cei trimiși de Hristos în lume

Soborul Sfinților 12 Apostoli – cei trimiși de Domnul în toată lumea

Pe 30 iunie, Biserica cinstește Soborul Sfinților 12 Apostoli, cei chemați de Hristos să vestească Evanghelia până la marginile lumii.

După praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Biserica nu închide cartea apostolilor, ci o deschide și mai larg. A doua zi, pe 30 iunie, îi pomenește împreună pe cei Doisprezece Apostoli ai Domnului. Nu numai pe cei mai cunoscuți, nu numai pe cei despre care se vorbește mai des, ci toată ceata aceea mică la început, dar mare prin har, prin care Iisus Hristos a aprins lumina credinței în lume.

Și aici trebuie să fim atenți. Apostolii n-au fost niște oameni aleși după măsurile lumii. N-au venit din palate, n-au avut în spate puterea împăraților, n-au avut oști, bani, școli înalte și nume mari. Unii au fost pescari. Matei a fost vameș. Alții au rămas mai tăcuți în paginile Scripturii. Dar pe toți i-a chemat Hristos. Și când Iisus cheamă pe om, viața nu mai poate rămâne cum a fost.

Domnul i-a luat de lângă mreje, de lângă vamă, din casele lor, din grijile lor obișnuite, și i-a făcut martori. Au văzut cu ochii lor minunile Lui. Au auzit cu urechile lor cuvintele Lui. Au stat lângă El la Cină, L-au văzut răstignit, L-au văzut înviat, iar după Pogorârea Duhului Sfânt nu au mai putut tăcea.

Nu au mers prin lume ca să ducă o părere omenească. Nu au dus o filosofie nouă, nici o învățătură potrivită după gustul oamenilor. Au dus vestea cea mare și neclintită: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, a pătimit, a murit pe Cruce și a înviat pentru mântuirea lumii.

Asta au vestit. Pentru asta au fost batjocoriți. Pentru asta au fost bătuți. Pentru asta au fost izgoniți din cetăți. Și pentru asta, cei mai mulți dintre ei și-au dat viața.

Sfântul Apostol Petru – cel care a căzut și s-a ridicat prin lacrimi

Sfântul Apostol Petru era fratele Sfântului Andrei. Pescar din Betsaida Galileii, om iute la fire, cu inimă aprinsă, dar și cu slăbiciuni omenești. Pe el îl chema Simon, iar Domnul l-a numit Petru, piatră.

El a rostit acea mărturisire mare: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Nu a spus-o ca pe o vorbă frumoasă, ci luminat de Dumnezeu. Și tot el, mai târziu, în noaptea Patimilor, s-a lepădat de Domnul.

Aici se vede cât de adâncă este mila lui Hristos. Petru a căzut, dar nu a rămas jos. A plâns amar. Și lacrimile acelea nu au fost rușine de moment, nici părere de rău trecătoare. A fost durerea unui om care și-a văzut neputința și n-a mai avut unde fugi decât spre mila Domnului.

Hristos nu l-a aruncat deoparte. L-a ridicat. L-a întărit. I-a încredințat turma Sa. Și Petru, cel care tremurase în curtea arhiereului, a ajuns să mărturisească pe Hristos cu îndrăzneală înaintea lumii.

Tradiția Bisericii spune că a propovăduit în Iudeea, Antiohia, Pont, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia și până la Roma. Iar la sfârșit a primit moarte mucenicească, fiind răstignit în vremea împăratului Nero. Se spune că a cerut să fie răstignit cu capul în jos, socotindu-se nevrednic să moară asemenea Domnului său.

Petru rămâne pentru noi icoana omului care a plâns și a fost primit. Și poate tocmai de aceea îl simțim aproape. Pentru că și noi cădem. Și noi ne temem. Și noi făgăduim multe, iar când vine încercarea, ne vedem săraci. Dar dacă plângem cu pocăință, Hristos nu ne leapădă.

Sfântul Apostol Andrei – cel dintâi chemat

Sfântul Apostol Andrei este numit cel întâi chemat. Mai întâi a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Iar când a auzit mărturia despre Mielul lui Dumnezeu, a mers după Hristos. Nu a stat să cântărească prea mult. Inima lui a simțit că acolo este adevărul.

Și ce face omul când Îl află pe Hristos? Nu-L ține numai pentru sine. Andrei s-a dus și l-a chemat pe fratele său, Petru. Așa începe, de multe ori, lucrarea lui Dumnezeu: un om spune altui om, simplu, fără silire, fără zgomot: am aflat pe Domnul.

Tradiția bisericească îl arată pe Sfântul Andrei propovăduind în ținuturile din jurul Mării Negre, în Sciția și în alte locuri îndepărtate. Pentru noi, românii, Sfântul Andrei are o cinstire aparte, fiind primit în evlavia poporului ca apostol care a semănat credința pe aceste meleaguri.

Trebuie însă spus cu dreaptă măsură: nu toate amănuntele despre drumurile apostolilor pot fi așezate ca date istorice reci, în felul în care cere lumea de astăzi. Multe vin din sinaxare și din tradiția Bisericii. Le primim cu evlavie, dar fără să le umflăm peste măsură. Adevărul nu are nevoie de podoabe mincinoase.

Sfântul Andrei și-a încheiat viața la Patras, în Ahaia, prin moarte mucenicească. A fost răstignit pentru Hristos. Cel dintâi chemat a rămas credincios chemării până la capăt.

Sfântul Apostol Iacov al lui Zevedeu – râvna care merge până la sabie

Sfântul Iacov, fiul lui Zevedeu, era fratele Sfântului Ioan. Domnul i-a numit pe ei „fiii tunetului”, pentru râvna lor puternică. Iacov a fost dintre cei apropiați Domnului și a văzut slava Schimbării la Față pe Muntele Tabor.

După Înălțarea Domnului, Iacov a propovăduit cu putere. Nu a avut o viață lungă de apostolie, după cum socotim noi anii, dar a avut o mărturisire întreagă. Sfânta Scriptură ne spune limpede că a fost ucis cu sabia de Irod Agripa. A fost primul dintre cei Doisprezece a cărui moarte mucenicească este pomenită în Faptele Apostolilor.

Râvna lui Iacov nu a rămas vorbă. A mers până la sânge. Și aici ni se arată un lucru pe care noi îl uităm ușor: credința nu se măsoară numai în ce spunem când ne este bine, ci în ce rămâne din noi când vine încercarea.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – ucenicul care a stat lângă Cruce

Sfântul Ioan, fratele lui Iacov, este ucenicul iubit al Domnului. El s-a rezemat pe pieptul Mântuitorului la Cina cea de Taină și tot el a stat lângă Cruce, împreună cu Maica Domnului, când mulți se risipiseră de frică.

Domnul i-a încredințat-o pe Preasfânta Sa Maică. Și Ioan a primit-o în casa și în grija lui. Nu era lucru mic. Era o încredințare sfântă, făcută în ceasul cel mai greu, sub Cruce.

Evanghelia lui Ioan are o adâncime aparte. Nu începe cu multe amănunte pământești, ci cu taina Cuvântului: „La început era Cuvântul.” Ioan vorbește despre Hristos ca despre Lumina lumii, ca despre Fiul Cel veșnic al Tatălui, ca despre Viața care s-a arătat oamenilor.

A propovăduit în Efes și în Asia, iar în Patmos a primit descoperirile dumnezeiești cuprinse în Apocalipsă. Tradiția spune că s-a mutat la Domnul la adânci bătrâneți.

Ioan este numit apostolul iubirii, dar să nu înțelegem iubirea aceasta ca pe o slăbiciune dulceagă. La Ioan, iubirea este lumină și adevăr. Nu poți iubi pe Hristos și să trăiești liniștit în minciună. Nu poți spune că iubești lumina și să rămâi împăcat cu întunericul.

Sfântul Apostol Filip – „Vino și vezi”

Sfântul Filip era din aceeași cetate cu Petru și Andrei. Când L-a aflat pe Hristos, nu a făcut multă vorbă. I-a spus lui Natanael: „Vino și vezi.”

Uneori, acesta este cel mai bun cuvânt. Nu să împingi pe om cu sila. Nu să-l biruiești în discuții. Nu să-l rușinezi că nu crede. Ci să-i spui curat: vino și vezi. Vino în Biserică. Vino la rugăciune. Vino să vezi cum lucrează Dumnezeu în tăcere, în lacrimă, în pocăință, în Sfânta Liturghie.

Sfântul Filip a propovăduit în părțile Asiei și, după tradiție, a pătimit în Ierapoli din Frigia. Acolo și-a pecetluit mărturisirea cu moarte mucenicească.

El ne învață simplitatea mărturisirii. Nu toți avem cuvinte înalte. Nu toți putem vorbi ca teologii. Dar fiecare poate spune, la vreme potrivită: vino și vezi.

Sfântul Apostol Vartolomeu – mărturisitorul statornic

Sfântul Vartolomeu este pomenit în tradiție ca propovăduitor în Siria, Asia, India și Armenia. Uneori este amintit împreună cu Sfântul Filip. A dus Evanghelia în locuri grele, între oameni care nu cunoșteau pe Dumnezeu cel adevărat.

Despre sfârșitul lui se păstrează mărturii aspre. A fost chinuit și ucis pentru Hristos. Nu trebuie să stăruim prea mult asupra grozăviei chinurilor, căci nu cruzimea pătimirii îl face sfânt pe om, ci credincioșia lui până la capăt.

Sfântul Vartolomeu a rămas neclintit. A mărturisit atunci când ar fi fost mai ușor să tacă. Și prin această tărie rușinează frica noastră de astăzi, frica aceea măruntă de a nu fi luați în râs, de a nu fi socotiți prea credincioși, prea învechiți, prea legați de Biserică.

Sfântul Apostol Toma – îndoiala vindecată de rănile Domnului

Pe Sfântul Toma îl numim adesea „necredinciosul”. Dar poate că îl judecăm cam repede. Toma nu a rămas în necredință. El a avut o rană a îndoielii, iar Hristos a venit și i-a vindecat-o.

Când Domnul i S-a arătat și i-a arătat rănile, Toma a rostit o mărturisire mare: „Domnul meu și Dumnezeul meu.” Nu mai era loc de vorbă multă. Nu mai era loc de întrebare. În fața rănilor Celui înviat, sufletul lui s-a plecat.

Toma este aproape de omul care se luptă sincer. Nu de cel care batjocorește credința, nu de cel care se împotrivește din mândrie, ci de omul care vrea să creadă și încă se clatină. Hristos nu l-a zdrobit pe Toma. Nu l-a alungat. I-a arătat rănile.

Tradiția spune că Sfântul Toma a propovăduit până în India și acolo a primit moarte mucenicească. Cel care a atins rănile Domnului a ajuns să-și dea și el trupul spre pătimire pentru Hristos.

Sfântul Apostol Matei – vameșul ridicat de la masa câștigului

Sfântul Matei a fost chemat de la vamă. Stătea la masa lui, în locul socotelilor, al banilor și al câștigului. Hristos i-a zis: „Vino după Mine.” Iar el s-a ridicat.

Nu știm cât a durat clipa aceea în inima lui Matei. Dar știm rodul: s-a ridicat și a mers după Domnul. A lăsat în urmă o viață și a început alta.

Matei a ajuns apostol și evanghelist. El a scris Evanghelia care îi poartă numele și a propovăduit pe Hristos în ținuturi îndepărtate. Tradiția îl pomenește sfârșind mucenicește.

Aici este nădejde pentru mulți. Dumnezeu poate chema pe om din orice stare. De la vamă, din păcat, din obișnuință, din răceală, dintr-o viață în care omul crede că nu se mai poate schimba nimic. Hristos spune: vino. Iar dacă omul se ridică, începe mântuirea.

Sfântul Iacov al lui Alfeu – apostolul despre care se vorbește mai puțin

Sfântul Iacov al lui Alfeu nu este la fel de cunoscut ca Petru, Ioan sau Toma. Despre el nu avem multe istorisiri. Și totuși, Biserica îl cinstește în ceata celor Doisprezece.

Asta ne învață ceva. Nu toți sfinții sunt cunoscuți cu multe amănunte. Nu toți au vieți scrise pe larg. Nu toți rămân în memoria oamenilor prin fapte multe povestite. Dar Dumnezeu îi știe.

În Biserică sunt și sfinți ai tăcerii. Oameni care au lucrat fără să facă zgomot. Oameni care au purtat crucea fără să se vorbească mult despre ei. Sfântul Iacov al lui Alfeu ne amintește că slava adevărată nu stă în cât se vorbește despre tine, ci în cât ai fost credincios lui Hristos.

După tradiție, și el a propovăduit Evanghelia și a primit moarte mucenicească.

Sfântul Apostol Iuda Tadeul – să nu-l confundăm cu vânzătorul

Sfântul Apostol Iuda Tadeul nu este Iuda Iscarioteanul. Trebuie spus limpede, fiindcă numele poate aduce tulburare. Un Iuda L-a vândut pe Domnul. Alt Iuda L-a mărturisit.

Sfântul Iuda Tadeul este numit și Levi sau Tadeu în unele locuri ale tradiției. A fost rudenie a Domnului după trup și a propovăduit în Iudeea, Galileea, Samaria, Siria, Mesopotamia și în alte ținuturi.

Numele lui ne pune înainte o învățătură simplă: nu judeca omul după nume, după aparență, după o asemănare de la suprafață. Un nume poate fi purtat de un vânzător, dar și de un mucenic. Omul se vede după inimă, după credință și după sfârșitul lui.

Sfântul Iuda Tadeul și-a dat viața pentru Hristos, pecetluind cu sângele său propovăduirea Evangheliei.

Sfântul Apostol Simon Zilotul – râvna care trebuie curățită

Sfântul Simon este numit Zilotul, adică râvnitorul. Tradiția îl leagă de Cana Galileii, locul unde Domnul a prefăcut apa în vin. Despre lucrarea lui se spune că a propovăduit în ținuturi îndepărtate și a murit mucenicește.

Râvna este lucru mare. Dar nu orice râvnă este bună. Și aici trebuie spus fără ocolișuri: omul poate fi râvnitor și totuși să fie aspru, mândru, neliniștit, gata să lovească în numele adevărului. Aceea nu mai este râvnă sfântă, ci patimă îmbrăcată în haină evlavioasă.

La sfinți, râvna este curățită de Hristos. Are adevăr, dar are și smerenie. Are curaj, dar nu are ură. Are foc, dar nu arde pe aproapele, ci luminează.

Sfântul Simon ne cheamă să nu fim creștini amorțiți, dar nici oameni aprinși de mânie. Să avem inimă pentru Hristos, dar inimă așezată în ascultare și în dragoste.

Sfântul Apostol Matia – cel ales în locul celui căzut

Sfântul Matia a fost ales în ceata Apostolilor după căderea lui Iuda Iscarioteanul. Locul vânzătorului nu a rămas gol. Apostolii s-au rugat, au cerut voia lui Dumnezeu, iar Matia a fost numărat împreună cu cei Doisprezece.

Este aici o taină grea. Când un om cade din chemarea lui, lucrarea lui Dumnezeu nu se oprește. Dumnezeu ridică pe altul. Dar pentru cel căzut, pierderea rămâne înfricoșătoare.

Matia ne învață că nu trebuie să disprețuim chemările care vin mai târziu. Nu toți intră de la început în lucrare. Nu toți sunt văzuți din prima zi. Dar când Dumnezeu te cheamă, nu te mai uita că ai venit mai târziu. Uită-te să fii credincios.

Dar Sfântul Apostol Pavel?

Fiindcă pe 29 iunie îl cinstim împreună cu Sfântul Apostol Petru, mulți îl pomenesc și pe Sfântul Pavel când vorbesc despre apostoli. Este bine, dar trebuie păstrată rânduiala.

Sfântul Pavel nu este dintre cei Doisprezece aleși înainte de Patima Domnului. El a fost chemat mai târziu, pe drumul Damascului, prin arătarea Domnului înviat. A fost prigonitor al Bisericii, dar Hristos l-a întors și l-a făcut vas ales.

Pavel a propovăduit înaintea neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel. A suferit mult: bătăi, temnițe, primejdii, foame, frig, prigoniri. Și, la sfârșit, a primit moarte mucenicească la Roma.

De aceea Biserica îl pune lângă Petru ca pe un mare stâlp al propovăduirii. Nu pentru că ar fi fost din numărul celor Doisprezece, ci pentru că osteneala lui apostolică a fost uriașă și pentru că prin el Evanghelia a ajuns la multe neamuri.

Ce ne spune nouă Soborul Apostolilor?

Soborul Sfinților 12 Apostoli ne pune înainte temelia văzută a propovăduirii creștine. Biserica nu s-a întins prin sabie, nici prin bogăție, nici prin făgăduințe omenești. S-a întins prin mărturisire, prin răbdare, prin jertfă și prin harul Duhului Sfânt.

Apostolii n-au fost oameni fără rană. Petru a plâns. Toma s-a îndoit. Matei a trebuit să se ridice de la vamă. Fiii lui Zevedeu au avut râvnă care trebuia luminată. Ceilalți, chiar dacă nu le știm toate slăbiciunile, au fost oameni ca noi, cu fire omenească, cu teamă, cu neputință, cu luptă.

Dar s-au lăsat în mâna lui Hristos. Aici este totul.

Noi, astăzi, poate nu suntem chemați să plecăm până la marginile pământului. Dar fiecare are locul lui de mărturisire. Unul în casă. Altul la serviciu. Altul între vecini. Altul printr-un cuvânt scris. Altul printr-o rugăciune făcută în taină. Altul prin răbdarea unei boli. Altul prin iertarea cuiva care l-a rănit.

Să nu ne amăgim: creștinismul numai cu numele nu mântuiește. Nu ajunge să spunem că suntem ortodocși, dacă viața noastră nu se mișcă deloc spre Iisus Hristos. Apostolii au lăsat mreje, bani, case, liniște, frică. Noi măcar să lăsăm păcatul de care ne ținem cu încăpățânare. Ei au mărturisit până la moarte. Noi măcar să nu ne rușinăm să facem semnul Sfintei Cruci, să spunem o rugăciune, să apărăm adevărul fără ură și fără mândrie.

Apostolatul și greutățile lui – Pr. Dan Popovici

Soborul Apostolilor ne cheamă la trezire. Nu la vorbă multă. Nu la evlavie de fațadă. Nu la creștinism de sărbătoare, care se aprinde o zi și se stinge a doua zi. Ci la o credință care se vede în om: în felul cum vorbește, cum iartă, cum rabdă, cum se roagă, cum se pocăiește.

Sfinților, slăviților și întru tot lăudaților Apostoli, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi. Întăriți-ne când slăbim, ridicați-ne când cădem, luminați-ne când ne tulburăm și ajutați-ne să nu trăim departe de Hristos. Că fără El suntem săraci, oricât am avea; iar cu El, și în necaz, avem nădejde. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇